GEORGE POPESCU

CASĂ SINGURĂ AȘTEPTÂND ÎN PICIOARE

© Editura EIKON

București, Str. Smochinului nr. 8, sector 1, cod poştal 031310, România

Difuzare / distribuţie carte: tel/fax: 021 348 14 74mobil: 0733 131 145, 0728 084 802e-mail: difuzare@edituraeikon.ro

Redacţia: tel: 021 348 14 74mobil: 0728 084 802, 0733 131 145e-mail: contact@edituraeikon.roweb: www.edituraeikon.ro

Editura Eikon este acreditată de Consiliul Naţionalal Cercetării Ştiinţifice din Învățământul Superior (CNCSIS)

Descrierea CIP este disponibilă la Biblioteca Naţională a României

ISBN: 978-606-711-851-3

Tehnoredactor: Mihăiță Stroe

Editor: Valentin Ajder

GEORGE POPESCU

CASĂ SINGURĂ AȘTEPTÂND ÎN PICIOARE

Prefață de Paul Aretzu

București, 2018

5

Un sceptic bine temperat

George Popescu este, în egală măsură, poet, eseist, critic literar și un remarcabil traducător. Antologia sa selectează poeme edite și inedite din volumele Scrisori către Lady Di (2004), Valul de sticlă (2005), Poemul etanș (1989), Oaspete în oglindă (1999), Magna impuritas (1998), Știința veselă (1991), Al treilea sex (1981), Anamorfoze (inedite datând din 1983), Uimiri răvășite (culegere de poeme din anii ’60, apărute în reviste), Mâini ridicate (poeme din anii ’70), Addenda (inedite ocazionale). Textele sunt ordonate, în general, după o cronologie inversată. Mulți autori folosesc acest procedeu, care li se pare mai elocvent. De exemplu, Ion Mircea și-a numit o antologie Pororoca, după un fenomen hidrologic, de întoarcere, o dată pe an, a cursului Amazonului spre amonte. Poezia este, desigur, un râu care strânge, pe parcursul lui, afluenți, dar care are un singur izvor. Ranversarea ordinii diacronice este, astfel, o călătorie spre sine.

Poemul liminar, Curriculum și fructe crude fără de miez, și următorul, Intermezzo cu figurine de ceară, sintetizează caracteristici ale liricii lui George Popescu, un romantism ermetizat prin mijloace postmoderniste, fragmentarism, resimțirea existenței ca frustrare, ca o coincidență a contrariilor ori ca neant, recurgerea la dicteu automatic (modalitate de convertire a unui ludic intelectualizat), asocierea firescului cu artificialul, perceperea vocației ca jertfă: „poezia nu e o vacă de muls/ a învățat asta abia când a trebuit să substituie/ prima metaforă cu o metonimie cioplită în lemn/ în rest dealul e-aproape/ crucea încă mai trebuie șlefuită/ trebuie să strălucească pentru suferința prenatală/ [...]/ și scribul (ciung și cocoșat de nemăsuri/ și vrăji îngăduite numai vizitatorilor)/ va plânge subtil tremurul caligrafiei celuilalt/ a nimănui/ de fapt...” (Intermezzo cu figurine de ceară).

Poezia din etapa, să-i zicem, recentă, este contaminată (asemenea celei a lui Adrian Popescu) de o culturalitate italiană, familiară autorului ca urmare a formației sale de italienist. Sunt evocate toponimice, atmosferă, referințe livrești, cu un soi de detașare, cu o nostalgie implicită. Lirica lui George Popescu încearcă, mereu, să-și ascundă (să scape de) propria identitate, să-și dizolve chipul (sentimental), să se deghizeze, preocupată să-și răcească afectul. Chiar viziunea dezastruoasă a lumii este trecută prin filtre, escamotată, transferată în domeniul lingvistic, livresc: „cochilia acestui înțeles în paragină” (la aniversară), „cuvântul lucrează ultimul fir din lumina apusă” (guri îndopate cu lene”), „cuvânt slinos în cârpe murdare de timp – cuvânt/ imposibil de pronunțat” (plivitul

6

îngerilor), „a răbufnit nemăsurată și caldă prigoana lecturilor/ prin transparente perdele agonizează ultimele cărți/ ale unui ev pe sfârșite” (tanadis baudelairian). Vorbirea, timpul (istoria) sunt în degringoladă: „logosuri înverzite de plâns/ clepsidre hărțuite de un calendar mult prea slobod” (pe pervazul verii defuncte). O disoluție generalizată a cuprins lumea, o desacralizare, agonie până și a iubirii, vlăguire totală de omenesc, deznădăjduire paroxistică: „tufiș de vorbe acre –/ pe un deal obosit. cu dumnezeu desculț îngânând/ o rugăciune inexistentă” (cu dumnezeu desculț). Puțini scriitori au atins un nivel atât de dramatic al perniciozității. Lady Di este elegia dragostei neîmpărtășite, a deziluziei nevindecabile, transfigurare a unui sentiment ultragiat. Paralel, se manifestă și o metafizică funciară: lumea și-a pierdut genuinitatea, aflându-se la crepuscul: „am îndurat apocalipsa fiindcă am clădit-o./ nu din cuvinte nu din marmură de carrara nu din lutul –/ oricum păcătos și prea singur – ci din crimele/ asupra atâtor semne pe care le-am descoperit/ pe drumul dintre strigăt și durere. dintre urlet și rană” (sic itur ad...). Moartea este atotputernică, pare-se singura valoare absolută, într-o lume de relativități: „există (observam) un nu știu ce pact secret/ între poet și moarte” (există un pact), „și atunci tot ce era de spus/ a murit” (elan crud), „o moarte e orice alegere” (Oaspetele în oglindă, 2), „și Maica stătea acolo pe piatra rece a bătrâneții ei/ fără măsură și mi-a întins mâna și din mâna ei crudă au curs lacrimi...” (suspectă iarba verde de acasă). Paradoxal, ea suscită imaginea copilăriei, pentru a conchide, însă: „totul în van/ totul vanitate și absență de sine” .

În pelerinaje în Perugia (Assisi, Corciano), conținând imagini austere, vederi cu poeți desprinși parcă din fresce, comunicarea se face printr-un fel de icoane ale stărilor sufletești, printr-o gravă melancolie: „Iubirea nu mai așteaptă în ploaia pe care/ atâtea umbrele o înnebunesc. Sosesc în sandale/ desculțe ultimii poeți ai acestui veac plin de zgură/ Sosește cel ce nu va veni niciodată. Pleacă/ speranța. Plecăm și noi. Cineva trebuie totuși/ să tragă obloanele. Tristă și mută chemare.” (Nu eu. Nu cămașa mea. Nu noaptea).

În poezia scrisă înainte de 1989, predomină dicteul automat, absurdul, paradoxalul. Existența este un joc al contrariilor (viața și moartea, eternitatea și clipa, prezența și absența), care se află într-o neîncetată interferență, precum „câlții unui infern”. Eul liric resimte stări anxioase, solitudine, alienare, deprimare, deșertăciune: „singur sub acest cer; cu mâini singure/ în acest cer singur și trist” (mută e rana în desenul murdar), „cuvântul – perfidie solemnă/ [...]/ obol al vidului și/ joc al funinginii înaripate” (obol al vidului). Se ajunge, pe această notă, la sarcasm, fiind acuzate ipocrizia, impostura, „haznaua metaforei”, degradarea morală, estetică, eul simțindu-se despărțit de lumea sa: „eu sunt teroarea/ sunt viciul tău solitar” (Oaspetele în oglindă, 1). Poezia lui George

7

Popescu se află într-o continuă criză de salvare prin... deprimare, prin perpetuarea discursului lucid (nesentimental): „cum stărui/ în necuprinsul hârtiei/ goală și singură trunchiată efigie/ a mării absente// stai și asculți/ cum se răcește/ peste abis/ în sufletul copilului/ deșertul” (4).

Un ciclu de poeme, Magna impuritas, este îndatorat și vocației de ziarist a autorului. El reprobă aspecte ale unei societăți aflate în derivă morală. Sunt texte vehemente. Autorul având în esența sa o genă eminesciană dar și una caragialiană, recunoaștem în astfel de poeme diatriba din Scrisori (sau din Nopțile lui Macedonski), ironia din comedii, cu limbaj pitoresc („talciocul dantesc”, „dizenteria unicei șanse”, „prinții urinei”, „cimitire de gogonele”, „calendar întors spre zid”, „ciubuc al iubirii”, „frate tu greșală a mea” etc.). Într-o emisiune impetuoasă de imaginar, este configurată o lume de bâlci dramatic, amestec pestriț reunind satira, elegia și meditația, prozaismul și reperul cultural, logica și absurdul, enunțuri în latină, italiană, franceză, engleză, condiția umană disipată („decrepitul real”), anamorfoze, o întreagă paradă de grotesc, între „solida incertitudine” și „hulpava certitudine”, rătăcire printr-un labirint al erorilor. Poemul Magna impuritas este o construcție heracliteană densă, confirmând principiul veșnicei deveniri, un caleidoscop reconfigurând neobosit imaginarul.

Un alt volum inclus își împrumută titlul de la Nietzsche, Știința veselă (știința fiind, pentru marele filozof, deopotrivă, cauză a durerii dar și sursă a bucuriei, sentimente care alternează). Apar, aici, primele poeme de iubire (ironică), aventuri ocazionale, în camere de hotel, conținând însă o tandrețe aparte, pasiuni epuizate. Adesea, poetul este sedus de partea formală a limbajului, realizând virtuozități textualiste, ca în poemul albul dens al hârtiei: „turma coboară spre șes: și iată cum peisajul/ se lipește de text – nenatural (labor artificialis)/ și cum nu iedul (care va refuza să se nască)/ ci zăpada oprește nepăsarea femeii/ ce ai fost./ acum// turma coboară la șes: zglobie spun unii/ mie nu mi se pare mai degrabă sătulă/ de un umblet prea veșted pe care/ încerc să-l traduc și nu reușesc –// pe urmă nu trebuie uitată balta de sânge/ întinsă peste albimea câmpului strâns în cuvinte –/ peste albul dens al hârtiei/ și nici// umbrele lacrimilor la ferestrele serii/ de decembrie/ sfinți tineri pe care minunea/ noastră de ieri nu i-a primit în gazdă –/ bântuie prin ceața sidefie și-abia de reușesc/ să-și mai ascundă foamea și necuviința// ei bine: și astea se lipesc/ însă cuvintele/ rămân afară/ să ne păzească turma”. Omul apare fragmentat, reificat, singuratic, perceput ca simplu semn într-un sistem de comunicare (de tipul Magritte, Ceci n’est pas une pipe): „și dacă nu voi putea muri în această limbă/ ci în alta străină?// uite mă las chinuit de foamea/ acestei întrebări din care (sunt sigur)/ sânge nu mai curge –// ori de frigul sticlos/ al răspunsului care (sunt sigur)/ nu va sosi la timp/ ce-i de făcut? zic și/ uite cum stau sprijinit de o nemăsură/ și privesc la omul acela/ – orfan ca și mine –/ cum spânzură pe o antenă/ și mă gândesc că poate da, așa o fi,/ el

8

crede că ființa lui sau chipul numai/ devine un mesaj și-n toată lumea/ pe micile ecrane pătrunde/ întrebător și singur// cuvintele de rând nu-l/ mai încap” (în care limbă?). Scriitorul elimină orice formă sentimentală, hașurează oglindirile narcisiste, deliricizează, deliteraturizează. Pe de altă parte, lasă mersul imaginarului la voia unui dicteu discret controlat. Poezia devine astfel o spunere a unei suprarealități, venind dintr-o zonă epurată, disecând fațada (suprafața) lucrurilor, desfăcând calea către profunzimi invizibile, confirmând că împăratul este gol. Autorul însuși recunoaște că răsfoiește fețele (dimensiunile) realității, pablo picass-eind la nesfârșit. Universul evocat este, însă, unul agonic, decadent, estropiat, falsificat, ipocrit, dezamparat, dezamăgitor, deprimant.

Ajungând la poezia începuturilor, antologia reține un poem oriental, sapiențial, inspirat din Bhagavadgita. Este folosită o retorică fastuoasă, în care se recunosc, deja, viziunile ascetice, asocierile îndrăznețe din lirica ulterioară. În fine, cartea se încheie cu poemele aurorale ale tânărului scriitor. Poezia lui George Popescu este concentrată (având o densitate dură, de cristal), repetitivă (totuși, de o mare varietate), dotată cu o tehnică perfectă a sugestiei vizuale, transferată din pictura abstracționistă, folosind toate mijloacele (pline de ingeniozitate) ale textualismului, dominată copios de ludicitate, golită de sentimentalism. Este o creație insolită, armonizată, raportabilă la o mișcare europeană, cu precădere manifestată în poezia italiană.

Paul ARETZU

9

ZILE, APE, LUMINI(poeme inedite)

Curriculum și fructe crude fără de miez.

aceasta e poarta. nu se deschide. nu o deschide!semnul uriaș al furnicii pe spatele literei –unde cuvântul întreg încă mai visează pajiștea trecută. pasărea lipsește. cineazăîntr-o bibliotecă privată de la marginea Imperiului unde o lacrimă și-a deschis largcâmpul ei de secară amară. amar cordis –amor cordis: fluieră liniștea într-un pahardement. zugravii stingerii își strâng uneltele.

aceasta era poarta. era închisă. dincolo de eastăruia amorțeala miloasei uitări. Tu – culcatălângă verdele putred al ogrăzii. cu amintirea făcută zob. mielul lui dumnezeu – la capătulaleii pline de cicatrice încă aprinse. și urzicipeste ființa searbădă țintuită în cuie de lemnși firimitura bucurie rămasă neatinsăalături de hoitul unui sărut devastator.

10

Intermezzo cu figurine de ceară

n-are vocația scribului cu un veac în urmă și-a pierdut mâna dreapta într-un duel cu crini galbeni de gelozie și poezia nu e o vacă de muls a învățat asta abia când a trebuit să substituie prima metaforă cu o metonimie cioplită în lemn în rest dealul e-aproape crucea încă mai trebuie șlefuită trebuie să strălucească pentru suferința prenatală și ciobul e acolo pregătit pentru jertfă silaba întârzie la prânzul princiar al sabatului neîntinat voi fi acolo – zice vor fi acolo – zic – dar nu pentru căință nu pentru răzbunare nu pentru obol nu pentru mântuire pentru milă și pentru sfârșitul care și-a încheiat lucrarea Verbului lucrarea sa asupra Verbului și scribul (ciung și cocoșat de nemăsuri și vrăji îngăduite numai vizitatorilor) va plânge subtil tremurul caligrafiei celuilalt a nimănui de fapt…

11

nexul halucinant

să te sprijini de montalianul malesseretrebuie să ai curajul famelicului:

satul a rămas numai o linie –a dispărut din orice orizont hermeneutic!

nici curtea marțială a salcâmilorstorși de păcate nu înlătură putoarea edictelorprigoană bacoviană într-un târgîn carenexul halucinant înspăimântă domesticul stelelorproiecția unui Seiende ce-și trage prisosulspre o mahmureală a cuvântului zadarnic

capul de obsidian în puțul cu peștiunde undițele suedeze macină restuldin puțina plictiseală a celuilalt veac

să fii rău când nimic nu scapădefiniției râncede când nici ion al ioaneicu căsuța sa însămânțată în curul cimitiruluiorășenesc nu-și mai găsește fântânaprin aburul unei dimineți grăbite

12

există și alți hamleți…

hârtia blondă din Caffé del Turco țese prin plombagina trandafirieun contur al unui dictator ce stă să vină

la aniversară în colț unde mercedesulamantei ministrului ridică temperaturaultimului cenaclu al iernii jumătatea de trup a poetului dispare în votca prăfuită

există și alți hamleți: strânși pe piciorori pe trupul incandescent al condamnatuluide nevoie pe când la luminaunui poem eșuat libidinosulîși abandonează sexul de împrumut

13

sângeroasa scriptură

nu scriitura sângerează –lângă litera invadată de verdedin care mesteacănul a dispărut –ci semnătura; lângă fructul mocnitcade mâzgălitura saltimbancului:vid tânăr în amurgul primei iubiri

așa să fie: (așa să fie?) – sfântulcorigent la ceasul pur al păstorituluiși orbul hârtiei imaculate a pajiștii

în istorie ca peste totca la oprobriul public: nici un voievodnu primește decât mita credinței

aquarela nu are obloane darrămâne semnătura acolo josunde pubisul dorinței o cheamă pe ioanacea fără trup să identificesă clarificesă restaurezepieile roșii de sângeale unui adolescent bubos

14

vârtejul săptămânii

ador eroziunea acestor sânice nu-ți mai aparțin mai mult decât mie –habitudine mâzgoasă în seri ce nu și-au definitivat cartierul lor generalvirginitate a lutului purtat pe mâini îndoielnicespre flămânda memorie ca un tipar etern stărui în palidul vertij al săptămâniicare se clatină și odată cu eatot ce-am trăit și poate am fi dorit să fieși n-a fost

sare și mărăcini pe pântecul gravidal apei în care semănăm arcul întins – în amintireasăgeții pe care mortul cel viua luat-o odată cu elîntr-o zare răpusă de griji

șobolanul trist coboară pe cheise pierde în lumea în care s-a făcut prea târziupentru cine nu-și slujește floareași foamea

15

guri îndopate cu lene

între sămânță și vis: calmul mâinii pierdute la iaz cuvântul lucrează ultimul fir din lumina apusă departe huruie copilul: pleava acelei amiezicu chipul tău în chenar lustruire de muguri cu oști străinepe marile sănii de vânt – guri îndopate cu lenefoșnește lângă Bacovia dintr-o espla aproape în doliuscrinul asfințitului norocos: pereții spaimei aproapetrup și caldeeerupție de cretă pe limpezi coapsele cerului(metaforizezi, vor spune, îi aud în tufișul pizmuitordar eu nu fac decât să dezghioc această minimitate a cuvintelorce nu mai sunt vorbe); și acolo, în colțul de jos,lângă sihla pădurii vițelul ultimului an de copil

16

SCRISORI CĂTRE LADY DI (Micile agonii)(2004)

există un pact

există un pact între poet și moarteun misterios feed-back ce-i face părtași la un dezastru plin de speranță:

în bucătăria lui Dumnezeu îl văd pe Marin Sorescudescriind cu șuvițe de carne și sângechipuri ale Ei în diverse pozițiicu precipitarea aia a lui de bulzeștean făcut mareși zguduit de tristețea de a coborî prea devremedin turla mănăstirii neterminate

și

îl văd pe Dan Laurențiu dictând unei sosiia Silvyei Plath niște resturi de vorbe stricatepe patul lui metafizic înrobit și elunei suferințe în freamăt

există (observam) un nu știu ce pact secretîntre poet și moarte: un fel de dispreț reciprocdin care huruie o iubire aproape hilarăo presimțire de concediu prenatal– dacă (dacă?) în pofta sa de desfrâuFatima îi alege pe ei drept clienți pe careiubindu-i îi lasă aproape nenăscuți

17

scrijelituri în carne

alb pe alb fiere înzăpezit ninsă râmă dansând spre vidul încă neatins scrijelituri în carne răni idiomatice în pliul gândului străpuns de pumnalul spaimei Aedul lins de fecioria unei urzeli penelopiene și Regele coborând din frunzișul umedcu Majuscula pe un braț de cristal colină înclinată spre apa putredă nufăr smuls hămesitei albine gropanul spuzit de un cer gol în dreptul unei mâini văduve canapeaua și trandafirul abandonatsilentium silentium buna vacă a vederii spre înăuntruunde iedele se strică de somn și priveghetoareaspânzură de urletul adamic fiara și rana și lama intrând triste în sărbătoarea unui rest de mileniu încins prea încins

18

tandis baudelairian

măgarul tânăr își mută destinul pe un drum pașnic – în sus foamea e nelocuită și marile săruri pregătesc adăposturi pentru însingurați și mișei

a răbufnit nemăsurată și caldă prigoana lecturilor prin transparente perdele agonizează ultimele cărțiale unui ev pe sfârșite dar dacă femeia încă mai doareîncă mai poate răni încă mai știe tremura în cea mai castă cânepă a serii de iunie menestrelul mai e și el un cruciat al tăcerii ce umple cu mari guri spațiul bolii despădurite

a șterpeli din buzunarele vântului ultimele câștiguri nătângi ale milei creștine (și ea) aroma coapsei unei domnițe zidite de vie în țipătul fluierat al frunzeide chiparos lumină tivită cu sângele unor donjuani neștiuțipăr lung și moale la subsuorile marilor mări părăsite în imagerii plicticoase tandis baudelairian sub lespedea unei metropole de-acum glorioase

dar cine nu știe că printre veșminte vântul e destin și cruzimea taie felii limpezi din trupul matroanelor crucificate pe porticurile unor bordeluri – unic trecut și scut – catifea umbroasă lângă vinul fărădelegii

19

cârlig al spaimei

gol veșmânt peste un cer vechi. din lanul putred de păpădii cuvânt își ia ultimul tău chip de parcă veghea n-ar servi la nimic. pe celălalt țărm ruginesc copcile ce ne-au făcut apropierea o carceră. clipesc ochii însângerați ai vântuluisomnul înfulecă peștii clipei definitiv pierduteși veghea nu servește la nimic

pagina întârzie ploaia amână sărbătoarea altarul se scutură de plânsșindrila caută luminișul în care o moarte aproape uitatăar mai putea deveni acel bun public îndelung așteptat

«cineceundecândcum?» – câte riposte funerare ale gândului ce-și mătură singur ograda câte dănțuiri repetate prin staulul orbit de muțenie

omul fără noroc în mlădița asta de grâu buboscârlig al spaimei – de parcă n-ar mai servi la nimicpe lente balcoane cu albăstrele pornește grăbitun sat lombard spre periferia acelui pariu cu sexul tău înmormântat între trandafirii inocenței privatizate

20

pe pervazul verii defuncte

asta a fost, Würdebar, demult când prin păduri de cuvinte orfanene iubeam în cuiburi mătăsoasedar acum?

acum

mâinile tale ucid tot ce ascund: catifeaua și harul smalțul funebru al cântului care își lasă sticla pe pervazul verii defunctesandaua vidului orbecăind între plasmă și spaimălogosuri înverzite de plânsclepsidre hărțuite de un calendar mult prea slobodhorcăiala viilor blonzi curtenind blonda noastră cea de toate zilele și somnul răsucit spre pereteasemeni unui parc abandonat în lenea unor duminici fără mănuși

a vorbi e prea multaiciprintre ferigi canceroase printre coapse ce nu-și mai ascund foamea de atingeri și nici acea întoarcerela un canibalism de prisos –

mânia e unicul avânt sacrual pânzei prin care mai reușim să ne scriemcu franjuri de sare aceste ultime ceasuride amor mocirlos

21

elan crud

și atunci tot ce era de spusa murit resursă a vântului lacomrană a vidului mâncat de un elan crud

«cu această trăsură a sosit disperarea» –ai spus urcând spre măslina uitată a veriiși nu era a noastrăși nu al meu era anunțul înscrispe gheața ochilor tăi

«cruzime și foame»: refren al ierbii irosite prin curțile caselor de copii

frumoase fără corp în discoteci mirosind a var și a sex de copilalibiuri ale ticăloșilor gâtuiți de frigzdrențe rănite chelii de orbi singuraticiși triști cu bocelli la subsuori îmblânzindcâinii tumefiați de candoarea urinei

printre ulucile acelui an m-a privitdrept în ochi morcovul plin de speranță:

abia acum descifrez chipul tăuîn cutele acelui somn suspendat

a regreta ar fi mai mult decât o moarte(mă sâcâie trimiterea aceea la subsol –la subsolul existenței de purpură)

22

a zăbovi – unica șansă subterfugiu al unei patimi numai tremureși spaimă

23

cristal chin subterfugii

poposeai pe gheața târzie a declarațieipe care nu ți-am făcut-o: lady di în ferigile amiezii de octombrie fără stăpân și – în definitiv –(te-am întrebat) de ce o femeie iubită mi-ar suspecta moarta – tânără încă –dacă această moartă de care nu mă despart îmi este mamă? (te-am întrebat)

de ce prin urmare

lady di, trebuia să-ți cer încuviințarea aceea de a-ți împrumuta o noapte caldul lânos al mâinilor când ar fi trebuit încă demult, eheei, demult ar fi trebuit să știi că te consacrasem a-mi fi, fie și în secret,unică lecuire

«nu vrei să știi», ai zis o dată, «nici nu vrei să auzi», aiadăugat și atât și uite cum scormonesc prin memoria oarbă a acelei seri de țiglă spartăspre a regăsi restul cuvintelor cadavrele lor

«nu-ți spun...», parafrazam o rafală a vântului hlizindu-se în ușa de tablă a cafenelei agop (și ale mele erau cuvintele) și iarăși nu știuce naiba oi fi avut de n-am încheiat acea orație propriul incendiu mana propriul meu scrum

n-a sosit nici o sărbătoare nouă la ușile deschise

brumă și fard cruzime și lustruire

24

de așteptări imposibile la limită lângă un truppe care mi l-am dorit dar lăcomia mea m-a oprit la mari porți închise unde varași-a ucis falnicii câini de altădată

pe această lespede acest gând linge și-acum otrava unei ierni abia inaugurate:cafeaua contemplă tăcută intrarea taîn cămașa de forță a acestui gând care-și refuză moartea

25

cu dumnezeu desculț

visez moarta care vei fi. mortul care voi fi.grundul acestei priveliști închise: mărunțișulunei vieți care sfârșește într-o terțină dantescă.și tu acolo zâmbind cu privirea celei definitiv uitate:identitate neclară; între o fetiță de-acum o jumătate de veacfără dinți cu sâni mărunți de sidef plumbuit și femeia întâlnită într-un tren de provincie în noaptea în care am redevenit bărbat. tufiș de vorbe acre –pe un deal obosit. cu dumnezeu desculț îngânând o rugăciune inexistentă.

26

copii ai străzii...

în barul întredeschis din seara pe care mi-ai refuzat-ose stinge un copil al străzii cu mâna la gură. aș fi putut fi eu, ai fi putut fi tu. dar amândoi am fost și-am rămas prunci ai erorii aduși în lumina prea crudă. însă orb de-aș fi fostprin bezna acestei vieți te-aș fi găsit. într-un cuvânt al meute nasc cu fiecare clipă când mi te dărui.

și dacă mâini n-aș fi avut cu ochi uimiți te-aș fi adus în calea mea strivindu-ți împotrivirea tade sălbăticiune fragilă. în somnul care tot mai târziu sosește eu te privesc sosind în tânăra trăsură a unui veac de mine inventat

și nu-ți voi spune cuvintele acelea pe care le deteștinu-ți voi mai striga «te iubesc», nu te voi mai iubide-acum în veacul veacurilor dar rămâi lângă minelângă pierduta-mi fire și peste marile clopote ale zilei de mâinenu eu, ci sălbăticiunile toate câte mai suntte vor chema urlând cuvintele acelea pe care în realitate nu le detești pe care de fapt niciodată nu le-ai detestatpe care în definitiv le smulgi din minecu carne, cu sânge, cu credință cu tottu știi că am scris pe fluviul nostru de taină«voi muri ieri» și iată n-am murit în singurul refuz ce-ți cheamă așteptarea

27

cioburi

am uitat să-ți spun (totdeauna se uită esențialul):grădina m-a uitat și mama n-a putut cuprinde în ultima ei privire acel răsărit al mătăsii de care se agațăochii tăi când își petrec trandafirii lor peste chipu-mi nostalgic.

nu venisem să te rog – sunt oricum prea bolnav de o mai veche întâlnire cu tine în sulful unei amiezi de iunie; venisem să-ți spun că nu am mormânt și căvarianta cu pământul făgăduinței (acele tristeți ale noastre care și-au găsit sprijin în absența tandreții) o disprețuiesc demult. Mi se pare, atunci când nu te văd și când în mulțimea vicleană a unei vârste pe care nu mi-o recunosc chipul ei bolnav mă strivește cu o privire umedă de somn, că am devenit tot mai mult acel rus din secolul trecut rătăcit într-o gubernie tânără cu votcă și destin la îndemână – antidoturi prea tulburi pentru ceea ce simt astăzi – mi se pare (spun)

28

prietenie, spuneai…

prietenie, spuneai: stânci ce surpă animalul de pază

pe un lac roșu dansul ignoră partenerulaburi mijesc pe sânii necunoscutei purtând în triumf cârpele ultimului don juan

și tu, prietene, cu pecinginea ta mustind de astre apuse ratio, nu afectmusca prizonieră în spatele ecranului unei amiezi siciliene

prietenie, deci: flecărelipână la cuvinte e drum lung

nisipul de pe coapsele micaelei.albind începutul unei nopți fără somn

de parcă n-ai fi știutn-ai știut că dintre luminile ce ne-au orbitsingură flacăra mamei a rămas neatinsă de vânt

și nostalgia schimba păsări cu dimineațace crăpa brusc pe acoperișul unei catedrale clădită numai din spaime

prinț, prinț, prințe – ochiul sugrumăultimul bastion al veghii de cânepăratio, adică foame fără perdele la geamcu tine, pentru tine, în tine:

29

aleluia

pe colina de sticlă poetul își trăiește ultima beție a verii

cu mâini grele de sens culegenebunul caisele fărădelegii și omul trăiește singur sinuciderea verde a luniipe de desenul de zgură

veni-voi eu, a zis graurul,și vă voi bea vinul din struguri

în tabla uscată de plânsse auzea cum coboarăvisul fugarului sinucigaș

30

VALUL DE STICLĂ(2005)

vița de vină

margine cu perdeluțe la geam. cu untdelemn sărac prin scorburi invadate de melci. flamuraîndoielii pe o creastă de gând învins. eșecul pânzeiîn trestirișul unui discurs ce și-a pierdut începutul.și vara buimacă incendiind carnea și apa și cruzimeași acel finestrino al morții prin care copilul bâiguiaprisosul vorbei tainice. ce s-a ales de brațul gol al pâinii așteptând la capătul aleii de roze murinde.era marginea care purta în mari coșuri de răsuriurmele săpăturii adânci în magma milei. și dincolode ea abisul care ne privea precum zarathustrao rudă îndepărtată.

31

sic itur ad...

am îndurat apocalipsa fiindcă am clădit-o. nu din cuvinte nu din marmoră de carrara nu din lutul –oricum păcătos și prea singur – ci din crimele asupra atâtor semne pe care le-am descoperitpe drumul dintre strigăt și durere. dintre urlet și rană Împăratul nu era acolo spre a semna edictulasupra ultimei demisii a scribului. care n-a mai așteptat vestireaștreangul era foarte aproape la îndemână litera strălucea în amurgul clandestin al unei odihne neîngăduite și dacă nu m-am oprit acolo în pragul Întâmplării a fost și pentru că mai în josul cârpei de viață creștea acolada supliciului: crudul borțos al semnăturii indescifrabile – aluatul indicibilului unde să fi fost Poezia în tot acest răstim? orbecăitul broaștelor lansau spre dumnezeul lor proiectile de hieroglife Simboli al bivio soft impardonabil cu guler alb mustind de o cerneală nemaivăzută.

32

suspectă iarba verde de-acasă…

age quod agis împușcătura din somn cu litere risipite pe iarba verde a mesei de lucru. și chipul mamei plânspeste o crizantemă absentă – n-a fost nicicând acolo dar o văd în vis împroșcată de nămolul unui nufăr din care copilăria mi-a făcut cândva un steag alb să ne vedem de treabă – zice – vezi-ți de treabă copile (adaugă) și mâinile mele se lasă adunate de niște sfinți încâlciți în vinovății sfinți cu identități nesigure și oricum prea imunde...

in vitro cu somnul agitat cu gâfâieli arondate celeilalte vieți celuilalt prag albului pustiei – magnifica nulitate a fierberii cupei de cristal materia plină de vid și osul crunt al hârtiei de turnesol pe spatele căreia o pasăre neagră își face de lucru cu niște semne de împrumut batjocorind indicibilul urcând în pod resturile de cadavre supraviețuitoare coșmarului ultim nu mai scrie – îmi zice – nu mă mai scrie...cămașa tinereții tale pierdute a putrezit în dulapul cu cărți și o privesc peste umărul stâng unde s-a cuibărit fără preaviz tremurul înnoit al descompunerii...

deriziune și cruzime și limpezime și fast al dureriicare-mi acordă acest ultim vals al său ultimă favoare:s-o privesc ca pentru întâia oară când într-o copilărie fără perdele mă pierdeam în privirile unui vițel fabulos...nu știe a muri, Doamne, nu știu a muri... Doamnetoate aceste bâlbâieli ale orei matinale cu greieri ce-și dau duhul prin codrii de aramă ai somnului spuzind de dalbe ferigi

33

îi contemplu stigmatele: am fost cândva la Assisiîntr-o după – amiază cu fiorella b. o bătrânică de treabăși ea promisă somnului și am văzut cum de pe vitralii cutremurul îndepărta umbrele mari ale frumuseții atât de statorniceși apoi venise poetul pellegrini să-mi recite versuricu cheie cu cuvinte thailandeze împrumutate unei koiné a unui trib din care-și luase și nevasta cu sămânță cu tot. singuri eram într-o mulțime de turiști guralivi Sfântul lipsea și Maica stătea acolo pe piatra rece a bătrâneții ei fără măsură și mi-a întins mâna și din mâna ei crudă au curs lacrimi...

promis somnului deci cu cafea limpede a visului mijind spre zorii altui destin: lichiorul tânăr al plantei fără de grai și fără hotar și atunci m-au auzit spunând: „a cui inimă a căzut?”tabloul din mâinile artistului a tăcut brusc numai stânca a vorbit lângă o tufă de roză sălbatică și brusc nu mai eram acolo:nici Maica nici Amintirea Ei nici codicele locul graiului care fusesem era un staul gol atât de îmbietoare și caldă? când piciorul tău miroase încă a trudă? Aha Cuvântul a fost:îmbibat de regrete gol de dorinți nu te voi mai atingeîmi ajunge tăcerea îmi va ajunge tăcerea dacă vreodată...

dacă vreodată întoarcerea va mai fi posibilă – cel puțin în pliurile unui avantext unde inspirația se clatină sub povara vinului băut

34

din butia marelui vid ucigașul plătit – a spus într-un târziu Martorul sora virgină a scribului uitată la căpătâiul Muribundei. Mai bine ar muri așa cu această frumusețe în ochi și tabloul neterminat din mâinile lui raffael cel Vechi și cântatul acela imposibil al broaștelor din visul ce se pierdea într-un alt vis care murea într-un al treilea vis și tot așa până în pragul vecilor fără acoperire...

labirint descuiat în aparențe seducătoare și totuși tristețea te limpezea ca și cum erai acolo spre a custodi averea templului nu timpul era creditorul ci noi tu și eu ca margini ale unui cuvânt niciodată prezent pe o felie de humă zenitul își înmormânta ultima sa lacrimă ne-am privit fără să ne vedem tu coborâseși în tainicul mâl prin corolele de brândușe te mai puteam încă zări surâdeai dar nu mie celuilalt uitat între petalele unui copil promis acum e dimineață devreme câinii miloși își suflă în palme și scormonesc în pământul reavăn al acestui mileniu perfid ne vom mai întâlni? cu siguranță. la aceeași oră matinală în fiecare zi când nebunii lumii dau foc primăriilor clandestineasta voiam să-ți spun: tăcerea ta de-acum îmi ajunge îmi tremură în sânge precum cristalul fierbinte al ultimei toamne petrecute împreună în bordelul speranței

35

care nu s-a închis niciodată totul în van totul vanitate și absență de sine fii serios – te-aud profețind printre ciulinii înnebuniți de spaimă avizi și ei de neputință și foame.

36

selva oscura

am cutreierat vântul cu securea pe grumazul cuvântului și secara din ochii tăi stăruia în acvila orei mai pură ca oricând nu ne vedeam din cauza febrei a luminii care venea din cutele bolii și caldă era plimbarea și somnul ariciului din vis pe întinderea poemului beat de ultima ta răsuflare pe dealuri mureau în țipăt scurt anemonele toamnei nelegiuite eram beți și tineri eram și-n sânge se cheltuia ardoarea de contrabandă – nemăsura iluziei.

plugul înstelat al cerului din noi plămădea recoltaprecum briza însămânțează adesea în tâlharul de ocazienu cruzimea ci mila crimei ce va urma.

ne auzeam prin praful de pe tobele verii apuseplăgile vechi și plăgile tinere încă: tăcerea numai durere și foame regești pustietăți în hramul cutezanței de a întoarce spatele pe ferigi coșcogeala leprosului anunța marea logodnă cu pământul ce nu ne părăsise niciodată pe care niciodată nu-l vom lăsa din mâini mare n-am avut pe aproape însă apele somnuluiinundau singurele visuri promise coșmaruri de înecați fără voie.gustul de a încheia ce-ncepusem ne înstela pluteam fructul copt în mâini aprige putrezea în aurul serii am privit cum la răscrucea ce-o lua la dreapta

37

crucea stătea neclintită în selva oscura a nimicului musteau neuitatele cânturi de slavă.

38

DIN PLICTISEALA CELUILALT VEAC...(2001)

Cabana de bronz a poemului...

Fie: dezordinea și calmul, supusa clamă a bârfei ce face ravagii pe coline încătușate. Brațeși coapse de poeți tineri așteptând în dreptulunui verb care-și refuză sosirea. Cabana de bronza poemului în care nici o tăcere nu-i de ajuns.

„Sunt fericit”, a zis, lăsându-și împovărații ochiîn huma prea repede deschisă. „O singură apă”,a zis, „și o singură punte”. Pe tăișul proaspăt al vântului un om își retează ultima legăturacu cerul.

Famelic dans. Revoltătoare iubire precumcerneala de pe care hârtia refuză să plece.Un abc ca un aleluia în penitența franciscană,aici, în Assisi, unde ochiul meu putrezeșteîn oglinda făgăduinței.

Perugia/Assisi 10-11 oct.1996.

39

Nu eu. Nu cămașa mea. Nu noaptea

Turturele și fulgi de cristoși limpezi. Și piatră. Și cristal.Și lemn. Porți întredeschise spre somn celui ce-și curăță de miere suferința. Vitralii. Santa Maria strivindu-și unghia.

„Am îndurat destul!” Capul descoperit al copiluluiotrăvit de lumină. Și poetul Luciano Pellegrini – el însuși beteag (Doamne, ce vorbă!) binecuvântând cantica mea de miel prea senin. Și cum să trec apacând fierul sfârâie înroșit sub valul vinovăției?

Nu eu. Nu cămașa mea. Nu noaptea. Ci casa țărănească de la Corciano unde o bătrână calmă și încă frumoasă– soția lui Ed Sanguineti – cumpără rețete d’antan.

Iubirea nu mai așteaptă în ploaia pe careatâtea umbrele o înnebunesc. Sosesc în sandale desculțe ultimii poeți ai acestui veac plin de zgură.Sosește cel ce nu va veni niciodată. Pleacă speranța. Plecăm și noi. Cineva trebuie totușisă tragă obloanele. Tristă și mută chemare.

Imposibil apel.

Perugia (Corciano) - 4 oct. 1996.

40

Nu frica. Ci mâna...

Ca și când n-aș mai fi mort.Ca și când mortul din minen-ar mai vrea să trăiască.

Eu însă? Nu îngrijorarea mă hrănește. Nu frica. Ci mâna care se depune pedarurile necoapte ale acestei vinovății de prisos.

Calul verde al setei își linge îndoiala. Câinele își așteaptă însoțitorul. Care nu este omul. Vor sosi oaspeți vechi. Vor prinde cina de taină.Vor hrăni turturele cu spini. Și din nou coclealatimpului înfulecând genunea, astupând canalul,cârpind bucuria rămasă de pază – Dar EU, locuitor tânăr al acestei absențe, voi fi trecutde mult pe celălalt țărm unde Heraclit îmi va preda pedagogia sa întru nimic.

În rest, pace ție, Francesco, din Assisi ori din Corciano, pace ție, Luciano,îți voi cumpăra într-o zi seducția mâinilorbolnave.

41

în disprețul oricărei geometrii...

acesta e un demon, a zis mușcând din beznavie și sângele era verde și limpede mireasa:nu voi mai vorbi despre fragi până când grădinarul nu va înflori trandafirul – o crimăperfectă rămâne oricum o utopie câtă vremeizvorul își devoră singurătatea în disprețul

oricărei geometrii

42

Celălalt nu vorbea dar nu era...

ce nume să-i punem absenței? pe gambelefostei prostituate cresc macii cruzi ai uneicandori nepermise – orificiul limpede alnopții pierdute în minele de mâl ale durerii:demonul putrezit în paharul care-a strigatîn pustiu. victimă sigură speriată de vedenia verii îndelung vizitate. celălaltnu vorbea. dar nu era mutul – cel sustrassacrilegiului.

43

Hârtia suge mocnit...

Lângă durerea mea murdară iarnaîndură efectul controlat al neputințeică nu-ți stau împotrivă și că martornu vrea să-mi fie anul risipit.

În mărunțișul orelor descinde zornăindpovara blândă-a ploii ce m-a făcutcândva stăpânul plimbărilor fără răspuns.

Pe scumpe urme de vânat cu încolțiride sunet se risipește ultima candoareși sapa înserării cade prelung pe hoitul unei zile tinere și vane. Mâna tavinde arome viclenei toamneice mă trimite-n fum. Hârtia suge mocnit întreaga disperare a morțiice nu-și mai vede rândul. Pândescprin zorii umezi nescrisa roză să înflorească o nouă pribegiesă-nchidă scurt sigiliul.

Și numele.

44

în autobuzul 27...

tu, fată umbră, soră a lui san francescocel pofticios, șuie perugină în autobuzul27 bolnav ca sandro cel penna invertitprecupeț de verbe zbanghii neîntors din poeme ratate unde mi-ascunzivirginitatea acestei luni siropoasece-și aruncă un deget peste cadavrulsatului meu din valachii? mă recunoști. surâsul cu care mă împuști răstoarnă adolescentul sașiu de pe motorina drogată,fată umbră, nesperată mireasă a lutului copt.

Perugia, 7 aug. 1994

45

sens interzis bolii duminica...

liniștea albul lentoarea: piatra șirevolta ei mâna coboară către cerneala nimicului în undița dumnezeirii în spuza silabei unde se amestecă vânător și vânat– sens interzis bolii duminica vechiului doliuse deșiră în brațele tale ca în securea tânără vita limpede a ceții ratate

46

penița dimineții zgârie...

nu suficient de livizi încă nu limpedepartea rotită a cerului (dinspre cuvânt!)penița dimineții zgârietrotuarul acestei absențe care ești tu -teresa lucrezia fiorella graziamaria

urcăspre gulerul serii poemul albindde funingine și de rușine darîncă insuficient de posomorâți pentru ca

marea să înceapă să scrie

47

atâta transparență devine semn...

case și coapse cruste și puste cai tineripe patul morții cu chagall luminând deșertul roșcat al lui dumnezeu undesuferința face un lung ocol și aspiră vertijul iar ochiul se irosește în vidul atât de aproape și limpede: pe iazse lasă moale trâmbița stângace prin care atâta transparență devine semn

48

cuțitul urcă singur...

mentă (ceai și blândețe): cuțitulurcă singur spre veranda licențioasă

inima cuiva aduce bezna pe scări năucitoarelacrimiinsigne ale dorinței pe fugălacrimi (din nou) pe chipulstors de cerneală și

scrib aproape ciung sub tăișul veselal hârtiei clocotitoare

49

numărul unu visat de el însuși...

cine privește la cel prea înalt și prea adânc(maestrul spune)își pierde îndoielile toate: eliberări de silabe sacrepe puntea speranței – naștere virginală

50

somnia diabolici generis numărul unu visat de el însușișarpele dublu în pelerinaj la propria-i moarteși centrul e gol

„cealaltă față” pe hârtia verde a trudei

acolo unde Archaeus exilează cristalulunde insula își întunecă azurulși postește în locul ploii absentenemo enim novit quae Dei suntnisi spiritus Dei

Florența, 25 august 1994

51

altfel de trădare

ombilicul orb și surd: maniacalătrimitere la subsol unde crește nepermisprețul interpretăriialbul crud al serii de duminică și șaua limpede a pelegrinuluiîntors din drum

cocleala apei pe loculunde iertarea îți invocă mânași planta cucerește rădăcina cereascăși nimicul își face locîn locul viran unde sămânța și-a pierdut sfiala iar restul de genune n-a mai ajuns la miez

nebunul și-a pus tinicheaua pe pieptul spuzind de răni și flutură prin vântul deriziuniifurtuni hamletiene într-un regatrămas fără perdele

52

POEMUL ETANȘ(1988-1989)

am văzut funia

am văzut funia goalăsub cerul umed și singurEu am văzut funia și am privit funia– în aerul cojit de speranță în menuetfunia limpede către dumbrava văduvă de moarte

dar spânzuratul Nu – nicăieri nici scaunul și nici săpunul nimic din cele necesare în astfel de momente: nici sânge nici migala verde a spaimei

ori umbra înaltă a sentințeiiarspânzuratul nu nicăieri

de parcă nu se întâmpla nimic din celece urmau să se întâmple(ori poate nici nu s-a întâmplat)ci marea obligată la un refugiu vinovat– un veac va sta-n reflux –își aranja dantura!doarîntr-un colț prin ierburi goale de sens

53

o piatrăînnegrită de rușineo piatră și brusc am tresăritde teama că vreunul dintre anchetatori

îmi vede chipulși luminat m-am strecurat afară pe poarta crimei tinere și albe

54

purtătorul de scări

așadar încotro privește mai înainte de a intraîn scenă: e important de știut

mișcarea circulară a capetelor cruzimea în jurul unor gâturifirave (aproape de nimic) și trosniturile vânjoaseale oaselorce nu mai vor să știe de comenzi

așadar – el este purtătorul de scăriel este purtătorul de măști el este pur și simplu

mai înainte de a intra în scenă elprivește în stânga și se cutremură

mai înainte de a intra în scenăelprivește în dreapta și se cutremură

pe chipul surd al spectatoruluiîși descoperă crima

pe chipul vid al criminaluluidescoperănevinovăția și umbraultimului împărat lovit de o candoare inexplicabilă

55

e important de știutîncotro priveștee important de...de unde priveștepe care din inocențele pierdute mai poate mizape care din crimele perfectele mai poate recupera

56

în vintrele poemului

a ridica de pe genunchii încă fierbințităcuta broderie a visuluiînseamnă a primi cu loialitatedarul viclean. surâsul pietreicalcinate de ploaie e act de trădare. pe singure picioare coboară în vintrele poemului – în cenușa lui nemuritoarerestul de tandrețe al unei steledemult pierdute.

57

vântul discordiei cu noaptea

sunt de acord zise peștele clocotindîn saramura cea mai purăpoatecă a fost așa se mai întâmplă: mareaa amuțit de pe urma sfadei ei uitate cu cerulvântul discordiei cu noaptea

însă

solzii mei libertini poartă urmele sângeluibronhiile conservă neliniștea – cataclismtânăr al unui regn abia ivit în spatele cuvântuluicu pudoare cu tot interferență a imaginilorsub presiunea apei care aspiră

la o conștiință de sine

vacuitate a eului la capătul unei colinecare arată drumul spre sfârșitul de iarnăcând zăpada acoperă provinciaîn conciliu cu morții ei exemplari

cu yoga ei de carton și

sunt de acord zise peștele se mai întâmplăfii fără grijă aurul meu nu mai e demultdecât un plumb lepros

58

supliciul genunchiului îndoit

„nu-mi iubesc fumul” – zice – „nici cânteculnici cenușa tu nu vezi cum la capătul floriim-așteaptă străfulgerat de lumină lacătul scumpși lațul unui scrupul nemărginit?”

„împotriva riscului înaintează” – îi spun – „îți poruncesc” – îi poruncesc – „supliciul genunchiului îndoit nu contează nu face doi bani gloria mundipe care servitutea o umflă cu cerneala cea mai pubelă”

„aștept” – zice – „aștept o margine mai plinăîn care iarba să-și cultive vechea ei mărețieîn care sarea să-și crească în voiesetea care atât ne lipsește”

„să ne contemplăm în lecturile cele mai plate”ne spunem și pe urmă adio!

59

plictis înalt – femur al toamnei

nu păstrez decât reversul eternității – clipaasta sărată și foamea care mă duce de mână sub plopii orbi ai unei memorii infirme:

păsări pe care nu le-am văzut niciodatăpe locul umbrei mele de ieri; obsidianul prins în gerul castrat al lui ianuarie încă tânăr sub fardurile anuluicompromis dinainte; plictis înalt – femural toamnei întors spre zarve mai vinovateși pajură a deșertăciunii privireacare mă înghesuie în câlții unui infern pe măsură...

60

apa își vinde blândețea…

n-a murit numai el și n-a murit singur: scrumulțigării e viu animalul încă aproapemartorii nicăieri. i-am văzut de puține oriși poate nici n-a murit – cuțitul zace nefolositîn mâna străină și câmpul verde pregătește

împreună cu vântul neobișnuite litanii.când amintirea de el ne separăapa își vinde blândețea se scoală și pleacă. e în noi ca pruncul în mamă.

61

mută e rana în desenul murdar

singuri sub acest cer: cu mâini singureîn acest cer singur și trist –

tu cu gura însângerată mușcând cuvintelepe care eu le nasc și pe care visul meu le suspendă;

și eu cu brațe înverzite crucificatepe așteptarea al cărei zidputred eliberează peisajul;

mută e rana în desenul murdaral copilului neștiut încăpustie gară pentru o amânare în doi...

62

spuzire de penitență

tăgadă literă pe catafalcul poemului sinucigașspuzire de penitență ce nu va finiciodată livrată la timp;

strângere de pleoape străineîn soldul unei eternitățisub prețul de cost;

mană cerească pesteneliniștea porumbuluiîn gura spurcată a iernii

albul gravid de noaptesălbatic albulpe ochii ceaiului împrejmuit de somn

63

olimp al aparenței

olimp al aparenței: pe albimea fugacememoria își cheltuie ultimii țurțuri – nodulopresor al copilăriei.

rumegă vita lucerna absenței și în straiul vâltorii lira își întrerupe bocetul:

își depune pe grumazul anuluilimba-i coclită

îngheață într-o statuie albăchipul pierdut prin memoriavrăbiei de ieri: fără istorie

64

orbire de aștri

parafrazare: realitate și visabis și nirvanavăpaie și tăciunemiere și cenușă:

orbire de aștrisurziri de dumnezeicalme vietățicu san francesco scriind direct pe apa anonimăși singură

sânge pe piatră

65

obol al vidului

tu – singur în camuflajul cuvântului insidiosși ei trei – liberi să urce trepteleunde lumina se lichefiază:

în brațele lor recuză tăcereaunicul zeu rătăcit printre oaspeți

cuvântul – perfidie solemnăgalop de blândețe și foamecasandră fără părinținelocuită semanticăobol al vidului șijoc al funinginii înaripatecuvântul deci ia chipul tău

nici un blindaj nu ajutămarea și cerul recad în pură contemplațiepământul nu face cărțile nu ia foc nu pleacăcuvântul ești tu

iar ei trei liberi și triștiurmăresc cum cadepe treptele seriiumbra nefericirii

ambiguități – teme paideice

66

scâncete ale luminiisuflu trufașpe sub norocoase burți de amiezi bolnaveanticariate de cristal coclit cu urme divine tivite pe margini și în mijloc inelul crud al trădăriiastrul de bronz în genunchi

67

am ajuns deja mâine

nu găsesc drumul pentru că sunt în drum:la capătul acestui cuvânt am ajuns deja mâineși pâinea altuia mă va înfulecași vinul asemeni unui copil handicapatmă aleargă prin codrul bolii de ieri.

68

heralzi fără vârste

și va coborî un pahar pe colina umedă de somnîn zorii fără iubite gratuite – îndelung chibzuitla marginea unei sălbăticiuni surprinse în anturajul cu chip de roză mentală? câini care-și cară stăpânii spre casele lor de improvizații lunarelatifundiu al poemului țâșnind pe marginipahar imposibil cu berea ultimei crimeși lângă haznaua metaforei – acesta ești tuumbra și statuia umbrei și cuțitul între petalela capătul unui drum prăbușit pe ultima saneputință. Unde mă poartă cravașa acestei rătăciriprin budoarele tandreții devastate de macii neliniștii.abia sosit-a trenul întoarcerii printre cocenii toamneide adio când cheflii își rumegă reumatismul lor visceral– în zori vă voi povesti ce s-a ales de măruntelelor privilegii de cârpele din care cad steaguri mucegăiteheralzi fără vârste nu mai descifrează alfabete pierdute.

69

OASPETELE ÎN OGLINDĂ(Poem, 1999)

Pentru A.

„Și în legea voastră este scris că mărturia a doi oameni este adevărată”

IOAN, 8, 17

1

nu eu aștept toamnași totuși mâna singurăîmi putrezește somnul

la capătul cuvântului sordidprivighetoarea își devoră truda

la capătul gândului stinseu sunt drumul pe care

luna îți contemplă goliciunea– vidul tău solitar –

eu sunt eroarea sunt viciul tău solitarpândesc tiranii zilei în umbra grea de păsăriși-n mâlul glorios te-ademenesccătre tăcuții melci ai spaimeifemeie singură pe țărmul pâclei vii

70

2

nepătat sigiliu al morțiiîndelung amânate; suspendate în albimea propriului proiect:

dorința noastră se grăbea spre scrumcum te-am purtat până-acolo (am avut vânt bun)spre iarba căințelor rumenespre sacrul naufragiuunde iscălitura trecea direct în copaci

o moarte e orice alegerea mea a sfârșit greu în gâfâitul omizii solitare privindu-șitrecutul în ceara clipei falniceștiu dar lasă-mă să cred că-n trestiișul umed în carezei și spini îți mai dispută trupulchiar și privirea putredă de viste-ar mai putea cuprindeîn lanțu-nfometat al uneiutopii

3

moare trandafirul iertării?

piatraînflorită

71

de sângele inocențeise prăbușeștelin

sub sticlaploii lăuntricete recunoașteo crisalidăîndoliată

4

cum stărui în necuprinsul hârtieigoală și singurătrunchiată efigiea mării absente

stai și asculțicum se răceștepeste abisîn sufletul copiluluideșertul

5

în varul penitențeilumea este din nou locuită

72

înfometatădimineațaîn așteptareatrupului tău

lângă plantafierbintepăstrezispre disperareaoglinzii

iluzia dreptățiimâna desperecheatăprin care dumnezeune cheltuieinfirmitatea

6

bocet de veghela poarta nunții primareacoloundecrima îți împrumutănumele

evadare – întrebarepune mâna la gură –la etajul tăceriiunde tandrețea tasinucigașă

73

se expune Înțelesului celui mai pur

nemăsură aridăpe locul pe care degetul sfântal candoriise pârjoleșteprecum copiiio suferințăprofană

unde sânii tăi s-au decissă locuiască dorința și sfada

7

„te cerșesc deci exist”

ca o ghirlandă soseșteîn tânăra mea neputințătrădareași prin noroiul setosse strică rugăciunea

un vechi petrolîntreține sfidarea

„vino-n codrul la izvorul”

unde numele tău

74

unde în numele tăutrestia se ridică și pleacăunde în numele meureptila se pune pe plâns

8

nu sunt plantănu mai sunt planta de altădată

vinovăția ta veghează cerul nelocuit

de dragul tăuun trandafira decis să orbească

gurile noastredătătoare de grijipândesccum se stinge vulcanuldin care-am ieșit

9

o limpezime neașteptatăînflorește în brațele lui martie cel copt

sfiiciune a nopțiie roua ce picură

75

lângă norocul tău – menajul acestei clipece nu-și mai vede de scrum

presimt trădarea

degetele cumințiale ploii desculțevor sparge în curândsticla fierbinteprin care sânii tăiîși apără disidența

10

„trudnic e doar începutul”

spuneaicând îmbrățișarea porniseîn vertijul unui nume de împrumut

doar începutul? – întrebcu inocența cea mai perversă

presimtîntr-o depărtare care ne vindedegete cumințiale unui vânt fumegând

apocalips perpetuu

76

continuum mundusrăsfăț al risculuice exilează orice îngrijorare

crima spuzește dejape degetul murdaral trăgătorului

să nu somnoleziîți ordon

prin neaua nedreaptă a anuluisângele copilului meuîți va pune sechestrul

trece prin zidul amieziiforma unui cântec de dragoste

11

vânzătoare de vântprin porturi ce mă refuzăpirateria mea de clipe repezidinainte pierdutefericite lanțuri: jobenul pescărușuluitimorat sub ploaia de iunievezuviul mâinii tale stângiînțepenită în așteptare

cele șapte cuvinteprin care încă te mai visezaurora fierbinte

77

clipocindpe țărmul unei priviri care-a-nceput să-ți semene

firul de iarbă uitat nepăscutde pe îngerul tău cel din urmăcade chibritul uzat al absenței

și încă

străzi pe care povara sângelui nevinovatînclină memoriaspre apariții spectraledescind cu armele somnuluiîn geografia trupului tău

îndepărtează pe unicul moștenitoral legii secretepe singurul alchimist al numirii

12

reptila patimii foșneștedincolo de sticlăîn ochii sârmei uimităsă mă vadă

fără memoriejocul ameliilordivide arhitecturaoglinzilor

78

imagine a pânzei năruiteaceastă ioană d’arc plutind în camera mortuarăa unui amurg de tot hazul

îți vânzolește garderobaprin amintirea huiea zilei de ierio pasăre fără motiv

fii și tu un minut cleopatrace dracu: reptila cruzimii

aceasta ești tu

79

în camera obscură...

umbra ta și umbra trădării taledouă veverițe ce-și caută izvorul spaimei comuneși deodată descoperă-n muzeul păcatuluia treia umbră – bustul întâiului suspin;

neputința îngheață pe mâna muribundului(„a trăit pentru iubire”)

amurgul închiriază ultima sanieși pornește spre cucerirea tăcerii

coboară de pe perete icoanași martorii iau foc

dumnezeu schimbă locul lacrimii: dinoglindă în camera obscură unde

șiroiește muzica

undevictorios rămâne doar cel mortcu întrebările lui imposibile între cele două umbre

și cea de-a treia (din muzeul spaimei)bustul stăpânului neidentificat

80

dejugi cuvântul cercetezi...

respirăm izolarea prin pori din care a plecatsarea vieții– caz tipic de insomnie: cu bretele pe bustul golal nopții care nu mai vrea să se ridicecare refuză plecarea

(și totuși ceea ce te ține închisîn ieslea terorii nu e teama că n-ai mai putea vorbi; eventual a binecuvânta trandafirul dimineții, ceața bâlbâiala și foamea);

dejugi cuvântulcercetezi colții libertățiiridici perdeaua de pe rușinea singurăși nu vezi cum în spatele vieții talecânepa suferă:a învățat să îndure odată cu tineun frig răstignit o carcasă a somnului tânărînăbușirea, patina cruzimiiși acest horcăit al pudoriicăci restul ține de vidul gălăgiosimpur ca marea

apa somnului frica sângele...

să ieși pe partea cealaltă a clipei(pe partea suferinței):

să arunci în față plasa priviriicu mâna străină care privește înapoi

81

și nu se mai cutremurăcăci a fost văzut totul – carnea striatăde apa somnului frica sângele moartea!..

îngerul murdar de un strănut neașteptatabia perceptibil pe sagomaunui copil furat somnului

și în spatele ei, al clipei,casa singură așteptând în picioareun oaspete neanunțat

82

ascuțișul boala sarea...

niciun țărm singur doar ochiul viu lângă apa moartă:

pe o cârpă străină seara își sărbătorește ultimul ei autodafè: mulți aniva orbecăi printre ciulini rănindu-seîn zimții libertății (doar teama de o confuzie o mai țineîn viață...)

pe circuitul firesc al clipeicare se năruie bolnavul își curăță solzii

e un cer scump dedesubtîn locul unde carnea se preface-n cuvânt

tămâia dănțuieștecrima își arcuiește înțelepciunea (foamea e și eape aproape ca un obiect spuzind de speranță)

a aștepta pare unica rațiune

un miel verde și un copac bătrânîși dau mânaîn fața somnului sfânt

83

taie ochiul adânc...

pentru a putea ști sau nulimpezișul gurii prea slobodedansul hârtiei orbul nimicniciei laolaltăcu focul aprins între două mâinice nu se mai recunosc am aprinschibritul și am pus în locul tău urma unui călușam dezghețat lacul și am pus în locul numelui tăumemoria: paznic la poduri ori bilanț amaral aștrilor pe care vidul nu-i mai hrănește

însă nu-i destul pentru a știori nu-i destul pentru a lupta:pentru așteptare și pentru cruzimea eipentru faruri stinse în noaptea unui suflet plecatpentru cârpa pe care nu ți-ai întins capul obositpentru sânul îmbătrânit în speranță

peste tânăra ceață a diminețiidupă beția urzicilor galbeneți-am descoperit piciorul superbînclinat cu duioșie în păcura mieroasă a păcatuluiși m-am desfătat cât am pututcât firava existență m-a lăsat dator unui vântpe care nu l-am știut niciodatăcare n-a fost niciodată al meu...al nostru, Poate!...

84

MAGNA IMPURITAS(1998)

1

rugina ultimei lecturi când sexul mai era încă sexcând anotimpul ciugulea din mâna străinuluicalendarul întreg cu ploi și ritualuri cu totcând pe picioarele fetișcanei șiroia prostiasfântului ioan iar în grajdul înțelept boulera o așteptare în lacrimi acum abia s-a încheiatsecerișul vrăbiilor: îngerii răsfoiesc presa de scandalla o caffé espresso pe trotuarul absențeiasudă privirile lui michael jakson când amiazalinșează tăcerea mieilor porniți spre un paște de cristal

„nu fi pulălău” zice puștoaica verde hlizindu-secosmopolită la insul negru cu o geacă roccoco„aseară mi-ai tras-o” și lângă chioșcul de înghețatăalbastru înlocuiește roșul castaniu al unui anpe care bătrânul l-a jefuit într-o noapte demult„unde-s chiloții de altădată” mătușa ioanei d’arcbunica frumoasă a clitemnestrei baba oarba câineleșchiop margarina ungurească în galantare tulburivremuri curate ape învolburate de promisiuni electoralebusuiocul arid al iubirii la minut casete vrăjitedesene cu negi pe cururi enorme doar să-ntinzi mânași vina poetului trebăluind prin cearșafuri străineprin texte de împrumut prin con-texte (co-texte) încrucișate„nu fi pulălău” – auzi? – cum își cuvântă țapii ispășitori

85

discursul lor sideral, fantasmagoria banuluicum își salvează memoria umiditatea muzeelor clandestine cum seara nu mai e seară biletul de intrare în talcioculdantesc unde paolo e paul sau newmann unde beatricee iliescu sau cebuc unde vergilius e un simplu virgin

2

nu eram viu dar pe lama trupului meu testam moarteao lume tânără pe patul morții început de eroarediscurs electric pat ce se vinde cu somn cu totîntuneric ce-și amână culpaservicii de noapte blue geans womens șiacolo departe satul striat de zăpada memorieimemorie striată de răcoarea răuluivid răsucit spre sentința altcuivanu eram viu dar vânam moarteanu eram mort dar sărbătoream în subteranulunui minut la grătar ultima cină a perechii pierdutede pe streașina verii până în câmp răsunauîn cădere cuvintele crude ale unui prunc nenăscutbălegar pe marmora învingătorului în plin centrulnefericirii în iadul sinelui când gura ta roșiefecioară de iută mușca din cea mai spurcată hârtieselecție a fricii în dosul draperiei ieftineconcurs de tristețe universalăochi lângă ochi pe ecrane strivite de sexrespirări tibetane pe ultimii pași ai uneiexistențe din care mileniul n-a păstrat decât o cârpăla fondul de ajutor social o bătrânică își vindeultimul rest din dreptul ei la amintire voi

86

să fiți sănătoși spune dober-ul nemțesc căutând și el printre cutiile de coca cola un chiștoc salvatoro fisură în vântul descumpănit…

3 cel ce vindenu cumpără în vitrină rămâne peste noapteo porție de ger să însoțească sufletelece n-au murit de tot orașul trăiește din plindizenteria unicei șanse cămașa refuză secureacartierul își leagă șireturile se apleacă spre sâmbătăo vinere mare cum n-a mai fost de-un veaccine știe pe la porți închise un somn căldișorde handicapat bâjbâie după un ieri de cânepăcrapă de foame pe micile ecrane color câțiva (milioane) musulmani într-un oraș ce nu mai e al lor –privighetori nu mai sunt nici grădini nici poieninici parastasuri nici măcar nunți de joi ori de duminicăaniversări doar pentru cei nebotezați cei prinșiîn febra asfaltului la etajul unsprezece un alt poetmic și îndesat de lecturi paralele își curăță manuscriselede găurile interpretărilor s-ar zice că totul e o.k.că pisica nu-i acasă visând (urangutanul într-o cușcăbolnavă) mesopotamia ideală târgul flocos de altădatăcăci cel ce vinde nu mai cumpără cel ce este vândutînghite texte pe inimă goală cel ce naște se ascunde cel ce ucide moare de spaimă și Tu vineri (mare) la numărul patruzeci și patru pe dreapta căutând cu un trup fierbinte mâna de gheață a poetului (altul) fără să știi că demultși-a tăiat sexul și că hârtia i-a fost amanetată pe când…….pe când………………………………………………

87

……………………………………………pe când mortul era mai era încă mortgroapa groapă sexul sex pâinea pâineapa apămolia era molieși memoria mai era încă memorie cel ce vindece nu are ce este ce poate fi Lumeaîși leagă șireturile și trece mai departeprin gerul năprasnic din care nu mai rămâne aproapenimicsfânt

4

prinții urinei măturați de vântulagramat de ploaia mixtă care-și neagă neamulîn această colcăială de dive mov strivitede pagini oculte în dicționarul lui dumnezeusintaxa îngerului blondperiodul ipotetic al bârfei de la ora șase searahermeneia urcând cu liftul la etajul cincispre o pagină interzisă ochiului zelos unghii de pazăbuldogii de pe care cade lâna cu spaimă cu tot„sunt salariatul vântului” spune cu țigara aprinsăîntre două metafore scoase la pensie pe caz de boală„nu voi muri de tot”, asta s-o crezi tu astas-o creadă cine n-a amanetat nimic dinpuținul ce i s-a dat pe dinții din față aicorifeului sclipește amorul trădat

88

frusina spălând rufele la râucând capra vecinului e încă în floarerefuză să moarăcând urzicile anului promis abandonează vizele de intrareîn parcul poporului suveran suflecat / suflecată pân’ la brâuîntr-o istorie – ca a noastră – în care orice victorietrimite la codul penal„tu să fii sănătoasă veto” privește cumzăpada șterge cuvintele de pe ultima paginăpe care speranța și-a uitat clipul ei publicitarcine mai are nevoie de literele siderate alepoetului genial (beat dar genial) cine mai pretindesă rămână în pâlnia acestei vrajbepluridisciplinare cine pe cine scuipăcând pe micul ecran pătrunde boala în căminulliniștit al moșneagului și al babeicând mistrețul își vinde colții de argintși devine melodie pe faleza de papură a vacanțeisună trompeta pentru puștoaica de treisprezece ani„nu fi pulălău!” zice gura închegând restulde zăpadă pe care aurora i-l lasă unei după-amieze la cinematograf

5 voi (mai) trăiși nu voi mai vedeabășicuța de pe sânul stâng al gârlei natalee azi un ditamai ganglionintră gâștele în scenă reintră în istoriecarattere della scienza occultacum mai tăcea valentino

89

printre cămășile defunctului eleonora cautăpierduta aromă a cărnii atât de ieftină cândvarudof steiner iar nu adolf nu iosif nu nicola………..pe picioare nesigure coboară muntele să bea o berela costică a lui’șfanț nimic nu-l clinteștepe prințul hamlet din locul trist al balului mascatpipițe gureșe se urinează pe sinele verdeal unui crâmpei de romanță debilăraskolnikovii pândesc după uluci cereștimoartea lui dumnezeu cerșetori și ei la porțile spaimeiîn garsoniera neracordată la cutremurul de la ora șaptepoetul primește vizita poeteseidespre ce-or fi vorbit ei doamne în absența limbajuluicum nu mai ninge decembre cum nu mai ascultătache de mache cum devine numărul nouă numărul șasela un saloon vechi al copiilor bolnavi de sidasărbătoare perpetuăla porțile galeșe ale nimicului acolounde putrezește laptelemăicuțelor de altădată tu să fii sănătosde parcă în babilonia acestui sfârșit de sezons-ar auzi pe neașteptate sunetul deschis alunui violoncel burdușit cu mierlede parcă sfârșitul lumii nu și-ar mai dorisă-și vadă scriind sfârșitul………………….

floare a nimănuicopilul slăbind hamul singurătățiiumblând la supapele de siguranță ale corăbieipământ gras la orizont șerpi uriașiîn apartamente duhnind de destine pline cu draci

90

robinete sărate frigidere nervoase neveste tinereveștejite înainte de vreme cumnați putreziheterosexuali hibernali homosexuali văratici soacre primite în dar pentru totdeauna cimitire de gogoneleuitate de o toamnă cu nervii la pământsărutul franțuzesc al puștiului din colțal puștoaicei de treisprezece ani„mi-ai făcut-o aseară” – acordeonul pazniculuide la depozitul de cărbuni șuba buniculuifoșnind grăbită spre muzeul comunalunde felceră e ofelia cea nurliereformă a ierbiia tristețiia morțiiscandal sângeros lângă pietroiul Universitățiila intrarea în ultima bolgie a celor ce-au pierdut cursa de nouă și cinci

6

calvar coșmar coșcoveală coșmoneală –e patru dimineață poete și poetesa n-a mai plecatși cititorul așteaptă pe scările catedraleiultima înfățișare cu sămânța decojităcu oul karmic reîntregirea ființei geograficemigrează semnele de punctuație spre un poem mai siguredițiile de prânz ale cărților de poezii declarăeclipsă totală zăpada își scoate pălăria ei nevăzutăspre ultimul trecător al lui iulie floarea-soarelui înăsprește tonul boul șteff își petrece weekendul într-un cartier select

91

sfântul așteaptă să coboare dintr-un calendar întors spre zidrăsună staccatoțipătul păunului în biblioteca de incunabulepocnesc copcile sutienului lui mady cea fără cusurprovincia își pune bigudiurileca-n fiecare sâmbătă la ora 5 p.m.calvar coșmar coșniță cucoană cumătru c…catdoar o aparentă omonimie a suferințeisau a fricii sfântă sărbătoare cândcel ce este n-a mai fostcel ce vine este încă de pe acumcând prețul urcă vertiginos la gura infernuluiunde matematica devine zglobieîntre timp s-a făcut șase dimineațăși poet poetesă poem poetică poietică devin simple supozițiiale unghiului din care ziua cea nouăpregătește cea mai desăvârșită ploaie (sau crimă)îndurată cu pumnii strânși / și tu? prințe? tu salamandră a iernii vii tu casandră a viduluistrecurat între mica umbră a omuluipe care istoria l-a lăsat fără dinți?să fii de partea pudorii e un biet pariude chefliu prins în plasa spaimei că a uitatce și cui dacă și când a promis – însă degetul maredă pagina și cuvântul și-a abandonat loculne-a părăsit însângeratul semn al neștiințeipeisaj devastat cartea devine ecran se computerizeazăfoșnetul aerului matinal fâlfâirea zăpeziiîn acest abc al penitenței ce nu mai e tăgadă –ca-n fiecare sâmbătă la ora 5. p. m. provincia își scuipă isteria își spală rănilesub bâțâiala crucii primare la ce bun poeți

92

la ce bun timp secetos la ce bună mărturiaslujnicei cu țâțele moi dacă dacăpână la primăvară tot vor muri câinii vagabonzi ai post-omuluilui sancho panza? lecturi policier investigări crâncene în spatele literei oarbeunde n-au pătruns dioptriile celuilalt veaccând personajul se răzvrătește și își decapitează autorulscriindu-i el povestea contemplând el zidul care-i refuză intrarea?

7

tu frate al meu cutremur vântciubuc al iubirii la ușa blocată a nopțiiinundări cu pești cu tot mâna uriașăce trage margini peste hârtiile lumiiiau foc în păstăi cuvintele mor scoicile limpeziseacă spre seară agurida ce n-a adus nimicporumbul care a refuzat să semnezecârtița ce s-a cerut afarălaura (palmer) invocând nepotrivirea de caractercâinele lui einstein ignorând atomuldumnezeu somnolent în pijamaua Sa de nevăzut primordialscriind pe chaos cu regnuri cu specii cu faună cu florăcu continente și provincii de apăîntr-o urzeală indicibilă veșnic e o pre-destin-are în toate –

93

strigătul se preface în sabieînjurătura devine pistol automatgrohăitul plăcerii cheamă tot mai insistentzgomotul surd al ghilotinei: aici am ajuns!

șiîncă

înainte sclipesc semințele ororiifrate tu greșeală a mea ușa ți-e deschisăca un sicriu anonimzarul zace alături transmental instrumental fricii încărcată de rodfragii sălbatici – un experiment bubosdincolo de memoria clipei paranoia interpretăriirotilă a textului derulator al înțelesului absentcu o viteză nu mai lasă timpreflecției să prindă gheațăsângelui să se închege pe caldarâmul speranței

să reînvăț meseria șovăieliiars dubitandi – sacra împerecheredintre un viu mort și un mort viu –rime despuiate la insistența primului venitreflexe condiționate – continuum strigător la cerdanton spuzind de monștri dincolo de cea mai seninăispravă a cuvântului refuzând ofranda vorbeie o pre-destin-are în toate –râul ce-și împrumută odihnasălciilor în lacrimi ca și cumnu oglinda și-ar pune semnătura pe acest autoportret al cerului sinucigaș:

94

a voi nu înseamnă a vedea –caliciul florii nu-i și trecutul tăuviitorul e abia o umbrelă a celui ce irumpedintre frunzare necunoscute –învață codicilul aproprierii foșnetuluide parcă nici nu s-ar afla – cum sunt –printre semne și alge atâția îngerifăgăduiți; dacă vei dori să te salvezi…dacă pierzi jugul… dacă mâna pe care o strângi…dacă sângele din privirea celui ce-așteaptă…să nu fii sigur: până la tufișapa își varsă otrava și pe creștetul golal iubirii o auroră în plus nu stricăpresupusa alianță dintre vânător și vânat –palid pact de supraviețuire!

8

precizia nu e a morții(care și-a prezentat demisia)ci a trudei mințite de ziua fără de timp;autodafè – al vântului uitat în mestecănișul de ieri în care sora e demult mamă –unde nimeni traduce pe nimeni vicisitudinea:grăbita vară a celui fără de rost naturămoartă cu indivizi vii – sau aproape –natură vie cu oameni morți șiceruri legate cu sârmăochii de humă ai trenurilor

95

eșuate în plumbul europei eu stăruila picioarele acestui pod de cuvinteîn așteptarea unui trup de aer eu cautpe un eu vânat de vânt – prin crăpăturavisului alb se vede plaja întinsă a obsesiei –lama crimei, obsidianul sărutcupa vrășmașă a oedipiciduluidin care încă mai picură peste imaculata fâneațăa lui august roua devastatoare: preciziepână la urmă a morțiisupraviețuind către searaunui pitoresc amănunt

9

zori cu țurțuri blânzi alunecând spre sonată în cercdistribuit încă din trecuta noaptecontemplu apa și nu vădnu reușesc să deslușesc figura:mantaua de frig ieftin zace în zarea putredăa lui ianuarie cu cele două femei în prim-plan –dar dincolo de umbra săracă a cuvântuluinu plutește nimic, ormila cu puțin avânt se înclină spre orașulpe care de peste treizeci de ani nu poate să-l abandonezenici o corabie nu este goalănici un tren plin; spune: mă voi

96

întoarce spre mine însămi spre a desăvârși suferința

dar

nu reușesc să deslușesc figuraîn ceara ninsă pe filaîncremenită într-un spasm triumfal –în cerc în cerc în careul magic unde samsara îmbrățișează numărulcopilul e o amară recurențăpe nisipul ce nu mai e decât un restunde cucuvelele predau lesbianismul timpuriuunde fata moșului divorțează de fata babeiastăzi în ziua nimănuia efortul pare și mai îndepărtatesența migalei prelinsă alături de un sâmbureínterceptat de ciocănitoarea woodymătușa karin nu e mai nemțoaicăistoria și-a pierdut cetățenia francezăîncepe numărătoarea inversătextualizarea forțată a razei de soaredeprinsă de pe globul ocularal unicului orb rămas la sărbătoaremărie mărie mărie măriecine-mi ești tu mie mărie măriepe generic dispar aliniamentele săltărețeale unui solo cenzuratzori mori fiori cositori alunecândîn subsolul concertului acolo unde crăciunul își strânge vesela haosul meu nu privește scandalul din teritoriiplebiscitul n-a fost amânat de fluturii de cristal

97

mâinile n-au încetat să batăinimile n-au reușit reculegereape faleza morții comunedar teroriștii nu s-au mutat la un etaj fără număr răsunăîmpușcăturile unor știuleți de porumbimitând spre deliciul dușmanilorpianul obosit al lui johann fără de țară

10

nu saltimbancul friciirecunoaștere a flăcării amenințând fitilulpiatra ponci pe care mâna o împinge mai înspre mâinepoate chiar consilierul municipal în geanșiși adidași bleumarin acolo unde nu mai rămânespațiu pentru chirie – clima impurăprecauție a somnului după prânz galicrăzboi al furculițelor sâmbătă searacu un tv asurzitor deci nu saltimbancul friciici nasturele care încheie paltonul săracului(proză ritmată din abecedarul unui proletcultismce ne-a distrus grădina) acum altcevane ucide zici și în ciobul de clitemnestrăieftină ghicesc puțin din conturul tău de la douăzeci de ani ori poate nu eram acolocum pretinzi?lefter e cerul îți amintești? nebunuloreste și nesfârșita iphigeniesigur nici dante nu era mai bunNessun maggior doloreche ricordarsi del tempo felice

98

né la miseria dar există cu adevărato vârstă un timp un ceas fericit? –și tu răspunzi: precum aceasta precum acestaîn care chibritul aprins stăruie întreprivirile noastre asemenea unui pariu picarescdin serialul sincopat cu tăieturi marginaleîn trama grasă a unui love story plin de păduchi!Secol si rinova limbaj de lemn într-unduecento hazliu când prin mănăstiri putrezeauvisuri halucinații terapii lente dar sigurecând secretul mugea prin crăpăturide manuscrise prost înțelesenoi nu ne dăm în vânt adaugidupă interpretări severe încă ne ajungeo felie de pepene lângă blândețea câineluiîn cea mai imposibilă milăîntre cea mai umilă are șipaharul pe jumătate al statorniciei cu orice chipnu număr: e prea multă incongruențăîn pâinea târzie care-și ascunde codulcuvântul străin sosește pe patine murdareîn zăpada gratuitățiicălugărul și călugărițaplanta și plânsul cu rădăcinarăsucită spre vânt harnașamentul hilaral rosinantei șovăind între bibliotecă și stauldon juan în pantaloni scurțimânjind pereții cazinoului electoralcu sloganuri medieviste și clipuri / chipuri pădurețecompania de sunet a baciului moldoveansufragiul universal al mărarului în laboratorul secret al lui faust și fărâmiță-neică; mediatizate

99

cadavre în balcani îmbătrânite sau devenitebiete cuvinte neîncăpătoare pentru semnificațiipe care nu le-au avut niciodată șipoetul cu pasta lui de dinți poetul pelticpoetul provincial sorbindu-și sprayul favoritpe caldarâmul sărbătorii nelegiuitesecol si rinova dar mileniul? în cârpeledimineții înrourate pruncul își desfide noroculse pișă pe homo temematicus când peștele își varsă solzii pe bideul singurătății

11

să sacrifici un gând înțelept –tristețea unei fraze care-n ecluzăîntâlnește decretul râvnit: rană spuzindpe un tratat de abstinență prea fragedpentru a fi respectat Tu speli tainul golal absentului (ce nu-mi era străin) pisicaîmbracă țesătura după-amiezii umedemoțăie o bunică uitată într-un tablou sfiosmucegăit veac festivă pierderegrâu reavăn în câmp novalisian la tismanaîntr-o mănăstire-ntr-un piciorfierb în rulouri de răcoare primare vestirimanuscrise regăsite în vis între cutede străvechi fecioare acolo undeau înnoptat cândva sâni împovărați de păcatpoate ar fi bine să ne oprim o clipădin suișul acestei iubiri fără abonamentla crucificare spășiți în fața pietrei

100

ce ne promite somnul râul cuțitul hârtiaturnesol alături de cea mai hulită marmurăbisericuța veche și săracă unde rugăciunea mameidevenea spre seară mama însăși și noapteaștergea ca un burete minut cu minutfiecare cruzime a zilei ce ziciazi copiii nu mai sunt copii și vântulabia dacă mai poate citi ispite vagipe sub rochiile liceenelor când coapselecabrate de exerciții yoga nu putrezescsub cânepa blu-geanșilor metafizici:lentile spinoziste incendiază sedii sectantenoua eră pleacă la vânătoare și tulipsit de punctuație tremuriprintre hieroglife sălbatice –decretul râvnit:căpăstrul pe care calul visândîntr-o supremă clipă de efortl-a pus în somn deoparte și –adaugi tu – nici urmă de tratat

12

pharmacologia ploii deget turtit de copilprins în ușa batantă a duminicii: iubireași-a smuls tabla – a rămas fără acoperișgreu de interpretat gestul demisiei greieruluidin filarmonica vântului pe a cărei prestațies-a pus un preț bun de ce nu vii? – e o

101

întrebare a viței de vie pe care numai târziuspre ianuarie vinul o va răstălmăcirefuzând transparența prea migăloasăvei lua cu tine bruma și metalulpraful și muștele uleiul și semințeletot prisosul unui înverșunat habitat tremură ultissimavrabie într-un cerc fără centru?ne datorăm chiria – cârdului de mòliifață de care silaba sacră s-a temut:a prețui nuca brățara asfințituluipe mâna prisosului – laolaltă orb și ciungsurd și mut în arheologia sfârtecatăa unui destin cu o infirmitate epocalăa șlefui rafala de țipete a mamei orestieneîntr-un cătun din oltenia când zăpușealaanulează orice instinct de proprietateși imaginea mereu mișcătoare în mira mașinii de scrisde vânătoare a lui dumnezeu nerostitpoet și el al ireversibilului?istoria pierderii atributelor falicepagină cu pagină incunabul cu incunabulpace cu pacerăzboi cu război iar la paris london siracusaîn birtul unei provincii camuflate sub hainaminoritarului angoasă și galeriiangst und seele (fără majuscule) căn-am ajuns la fitil – spune scribul montalian –pe pârleazul grijii de azi: bani puterijaponezi (orbiți de amurgul occidentului)chinezi peșin la kilogram

102

ochiul oblic culoarea galbenă gelozia lui dumnezeupătrate negre perfecte (conform cu catalogul) –dar ce înseamnă un pătrat perfectune histoire du cul? și ce însemnăun artist într-un cerc fără centru? șice este un cerc fără centru? – noi cei lichizicând mâna slăbită de otrava gânduluiretează elanul hârtiei extrasit de fonction de l’orgasmeedituer l’arche du paris où de aradnimic de vânzare regimul D: dépense – dette – débiteurputere de penetrație la vârsta a treiacu ezra și t.s. desemnați capi de listăcu ierni siberiene expuse direct pe simezescenă de viol colectivcolectivizare a rușinii sub un clar de lună incidentalvanitas rochia de carne bastonul de platinăal unui dictator revoltat (om și elcare desparte pe albert de camus printr-o virgulăce seamănă a țarc) angoasa zimbrilorparfumul trădării urcând muntele mileicolbul pe care vara refuză să-l mai contabilizezeșoareci șomeri greieri plătiți cu oraincendii plăți nefacturate chibiți ieftiniens certum privirea non-semnicăcrește prețul recompensei nu pe capulpoetuluici pe tăcerea lui…………………….

103

13

sigur ai fost și tu bursier al vântuluiîntr-o dimineață pe rodcând clemența nu avea vadcând praștia nu zăcea în arestul primărieiacolo unde cuvântul asistă astăzila propriile sale funeralii –miriște nucleară amiază atomicăefectul de lirism putrezind adânc prin balcaniîn trandafiri psihedelici: nume tăcut darpână când? până se vor fi răzuitscoriile înțelesului și miezul întregva izbucni la suprafață precum cianuraîn ceașca de ceai chinezesc a mutuluice s-a urcat din mers în vagonul istoriei…texte tinere pe patul morțiibeții zadarnic amânate; taine și dincolo de taineun ciob viu înghețat de varul anarhicnuovi novissimi: generații în buclemimând deschideri înșelând vigilența pompierilor învinși de esență când iatărecunoști și tu că numai detaliul ne mai poate mișcadimineață pe rod deși sortită eșecului:nici un fruct nu va sta în preajmăspre a închide ochiul nelumit al celuice și-a făcut din sens o supraputere

104

14

nimeni nu s-a oferit să sape groapa;lopata (agățată de cer) străluceapustie în asfințitul prins pe picior greșit –ne aflam între anotimpuri exact în punctulîn care sticla refuză ultima lacrimăa defunctului – și s-a găsit până la urmă unul cărtărescu (dar nu era poet): i-am dat unelte noi; și-a scos haina cămașa și-adesfăcut ceasul și-a aruncat identitateale-a prezentat celorlalți un act ce se citea pe dos(noi ne-am dus mai încolo, între viermiși viespi spre a evita șocul umilinței)și-a sumețit pantalonii puțini și-a începutsă sape cu mâinile printre cuvinte mumificateo zi două trei o săptămână o lună un an un veaccoborând au ralanti milimetru cu milimetrusecundă cu secundă în pământul ce nu era al luica într-o metaforă nețărmurită și cadavrul stăruia acolo nemilos și înfloritde o migală abia presimțită printre plopii care vânau scânteia și cevaviu ca o propensiune a unui gust tribaloriginar pervers și atunci s-a ridicatmortul dispărând în pas de recrutcătre livada oarbă: când am privit în adâncne-a înghețat privirile un gând famelicabia acoperit de cochiliaunei îngrijorări umede încă – inaderență la vidul promisce să mai crezi? în fața nopții fără sfârșit?

105

și în spațiul dintre crimă și victimăjos în subsolul mixat pe scrumul săracun incalculabil sine nomine ATÂT!

15

Molto e licito là, che qui non lece:acesta e dante zici și acolo nu este infernul –acolo nu-i decât anticariatul din colțcursa de exegeze întinsă unor bolnavi neștiutoricăci infernul e interpretare îți spuneam șie îngăduit ce? și e într-adevăr totul permis?cârpele femeilor eline ștrangulează dâra de fumși astfel și ultimul labirint se închide priviriidar mai e orb poetul? în acest veac în careraskolnikovii au devenit magistrațiîn care dumnezeu glisează atent pe patinoarelenoilor sintaxeîn care saboții grădinii orbecăie dupăpicioare borgesiene – în caremițele nu mai sunt bastoane ci pribege ècarts-uripe rute veștejite de insomnie șoareci plăpânziîmpovărați de vid parlamente ale brumelorce nu mai fac față efectului de predicat nominalmasificare nu a ierbii ci a lipsei de curajvecină anatoliei aproape georgie fără blană de lupasie luziană dacă vrei sosind târziuîn metafora dezastrului: timișoară aultimului tău gând bun salvat de la dezghețulce ne-a făcut mai răi și dante acrit

106

de priveliște aspirând la decrepitul realdar închis în subpământeana sa transparențănu știu cine ar fi, dar știu că nu e singurși nu eleonore (de unde?) ci vete marițelenuțe mării și măriuțe neică defrișând cu patosul noilor religii albul semantical noilor câmpuri de concentrație – enunțprecar dinaintea posibilului (cutremur orialfabetizare) boală umblând în mâinicârtițele s-au mutat la etajele de susde unde începe un cer fără gingiifără pronume personale fără subordonărifără grimase fără tropi și fără diotimeși cărnoase subsoluri paranormale opreliștirenunțare la tine însuți plecarea în călătoriela capătul unei bucurii insolentecu paralizia încă în stare de veghecu elanul semantic retezat la primele firede oboseală corespondență grăbită cu un înger căzutpe câmpia amenințată să aștepți clipa de grațiesă zbori creierii celuilalt apelând la oetimologie precară – orez negru otravă sindromimuno… pentru nenăscuții fii în nenăsctul poem

16

și am ajuns la tine (cu greu – prinsavante tertipuri) solidă incertitudinemâini curate într-un vid al speranțeimielul lui dumnezeu îmbătrânind îmbătrânindpe imaginea unei așteptări fără vârstăconversiune și sfințenie

107

perversiune și înălțarecubul imperfect căzut din cer molatecîn palimpsestul scrobit cu azur al lui nichitalimite și paranoia interpretării când punctuațiastăvilește bunul simț al post-vederiirufăria verbului într-o conjugare aproximativăapa și semnul canalul verde prin care moaștelesărbătoresc un trup sanctificat – cercetăriîn sub-pagină în sub-rochia tropilor undevântul iscodește sexul bolnav:lege ordine rătăciri inversiune a visuluibărbăție a lipsei de logică nu aștepți sporuldesfizi candoarea icarului ceara halucinantăși dialectica poate pleca de oriunde –(ca Platon) și când survine ipoteza? –fapt ce se cere explicat vers pe care întrebareaîl găsește nepregătit: să fie doar lipsa de har?legea de-compoziției cu post-lacaniștii cupost-novissimi cu ezra cel nebun la capătul unui priveghi ce-a făcut dintr-un bătrân hotelsudamerican ultima sinagogă a lui zweig stefanorhideele plângând amintindu-și lucruri pe carenu le-au știut niciodată iatăsă găsești sub somnul minotaurului o ultimăfelie de pepene și să-l oferi criticilorde ocazie când dă în foc ceaunul binecuvântateilecturi a coranului atent la întregul localcu ochii la ecologia suspinelor sfântarepetiție a literelor ce se revoltă împotrivanuanțelor pe care pulsiunile mâinii le invităla un nou festin sau la un nou parastas șicel ce nu mai este continuă deschiderea

108

cel ce va fi țintește forma închideriisuflări – dihănii cu noica în căutarea clonajului (dintr-un element asexuat, obținerea unei populațiide celule identice) specia și proprietateaarhetipul subfamilia mitul valoarea chibritulmușcând din singurătatea pasului următortempus tacendi tempus scrivendi tempus loquendimănușa dimineții notariat fără scrupulenoua mână il nuovo zoppo vechiul om universalcu prăvălia sa de arabescuri multicoloreși propoziții hipotetice socrate mergesocrate votează socrate protestează socratel-a ucis într-o discotecă din zürich pe jorgeorbul și la locul crimei s-a găsit un manualterfelit cu un alfabet indescifrabil mail mondo va? și anche la nave va? dove?țigani cu mercedesuri deschise traficuluide lalele de clitemnestre de desdemone decactuși fierbinți la san remo într-o noaptedemult păduchi pe sticla mării împurpuratăde răsuflarea ghizilor de ocaziepsaltirea în do diez frumoasa ioanași brigadierul ei de la ocolul silvicpregătind păstrăvi pe jăratecul unei luni iluzoriimecanica imponderabilelor periodul ipoteticlasciate ogni speranza voi… iarăși divinulîn raftul de sus al bibliotecii comunale dinalexandria cea rumenă de somn suflări-dihăniicălcări aranjări mutilări crestări frânărilanțul și inelul și cheia așteptând un lacătdin veacul viitor cu semantica sa experimentalăcu mai puține capcane poate cu mai limpezi

109

mai senine hurducăieli și linii poate mai supleale mișcării narative și iatăcum n-am ajuns la tine solidă incertitudine

17

Da, acum e permis dar nu despre noinu nouă se oferea hulpava certitudine„aceste arme sunt pentru soldații tăi” –francesco nu era făcut pentru comerț(se zice) dar dacă ar fi fost? – întrerețele textuale un câmp nud holomera fi în raport cu frenetica nălucirecălugăr sau vânzător ambulant de pește oceanicsecure într-o mână fără stăpân și să sperică vei găsi la ghișeul morbid al legiuitoruluiscârba totalitarăînchideți-i pe toți și luați cheiaacest italian simplu din sud-nord-vest-estși până la urmă meridional ca și mineînclinând povara gramaticii spre umeri mai noimai puțin birocratici mai verzi poatecu dioptriile ierbii crescută prin dicționare desculțenoi care-am fost voi care nu veți mai fiarheologie iute la mers omidă a mileniuluiîndulcind confortul bărbierilor bărboșipaznici de faruri de mări de țări de președințitrunchiați noi suntem constituția fierului vechicu degetele noastre am atins harfele războiului fratricidcu mâinile noastre ne-am ucis copiii fără vizecu inimile noastre am rătăcit firul apelorși am ajuns până aici gheboși fără recanati

110

fără viena fără auschwitz fără kolâma – sârma ghimpatăstăruie-n noi precum căldura hainei în lânade pe mielul abia mijit în așteptarea pașteluiînchideți-i pe toți și luați cheia –dar nu mai există chei totul e deschis pe dinlăuntru:orezul vaca nivelul de trai textul poeticarhitectura ploilor otrăvitoare dodecafonismulultimei ierni geofizica transpirației de pe brațelemoi ale scribului căutând urmele de sarepe tencuiala veche a apocalipsei dar francesconu era făcut și dacă ar fi fost și dacă n-ar fifost din assisi dar a fost el de-acolo? –a fost sigur în africa a fost mai ales cândnu era sau nu era să fie (s-ar fi putut) însănava merge înainte împotriva curentului optzecistnoii călăi și vechile victime sau viceversa –ce mai contează? – roua cade pe sfințita față adeputatului grevist se-aud bătăi în ușa casteluluifranz nu-i acasă a plecat într-o excursie de agrementîn satul natal al unui colectivist fruntaș – altă erăaceiași pești același uscat doar cerneala parepuțin încurcată doar mâna celui care n-a scrisniciodată poesii ezită un pic înainte de a prindeputreda patină a încercărilor se-aude tocmaidin forumul roman cum picură deznădejdeape streșinile bucureștenilor de totdeauna:da, acum e permis dar nu orice nu oricum nu oricuinu oricând despre noi nouă ne vom lua unelteleși ne vom muta mai jos cu o bolgie unde cartonulmiroase a gudron unde cai nu mai sunt undeșobolanii ne așteaptă demult spre a le preluainvestitura laptele și mitra……………..

111

18

nu mai există cimpanzei disperați –deci nu mai există disperare (zici) – daratunci unde e restul unde-s instrumentelefărâmele de le festinul sintaxelor pudibondeunde-i cenușa reactoare dacă mămăliga a ex-plodat cu adevărat dacă peștele a fost în lacdacă retorica a stat cuminte în banca ei?…un copac dedublat – omul lui heraclit care numai știe unde duce drumul sărăcia cinei ceade toate zilele trăirea în monadologie cuens în formă de V – de la victimă (ori de lavae!) cimitire marine (mai multe, deci) cimitirespațiale miercuri subpământene la țarăcând secara iese la plimbare în amurgpe câmpul ce trage fermoarul peste sudoarea zileiși zici – nu mai există cimpanzei disperați? pentru că nu mai există disperare? sau pentrucă nu mai există cimpanzei? – femeia avea o purtaresașie povestea glenn (glenn popescu desigur):dormea noapte de noapte nouă luni la rând cubătrânul scăpătat moș quijote în pat pe prispăla conac și făcea apoi plozi cu junele hamletși asta în același secol după gutenberg litereleîncepuseră să umble să scormonească amușinândprin măruntaiele insului prin staule prin bănciprin barăci dincolo de fulminațiile mierii pe rodși restul? în apă? în lut? în cer? în urciorulgalben al cucoanei cele mai mari din caretoți trei sau toți șase ne-am făcut criță

112

cu țuică de dude – cineva nici astăzi nu poate dormidin cauza răsfățului sonor al unei capre din copilărie; un vis al nimănuiclocește viitorul ce stă să cadă: va fiyang va fi yin? băiat sau fată? spune-i secetei că în curând nu va mai fi apă –elementarul e acasă (zici) se hodineștenimic nu disociază și nimic nu mai are sprijinrâul e tot mai instabil cuptorul rumegăpoeții latră sfântul ion a făcut o fixațiepe peretele de la răsărit creionul se bucură depensie mașina de scris solicită o nouă grilăde salarizare sergentul vasile își caută nevastacea veche printre bagajele turiștilorde la motelul „luxor”………………. ars taedium,ars taedium valacchorum……..și? și

19

mână putredă de așteptare: în somn:a ceva ce întârzie în nefiindul caldal nopții cutremurată de melci cui prodest?energeia pribegind în cămașa spaimei de sinenici un reactor nu lucrează funinginea măturăultimele vesele istorii ale omului dar cineprivește? cine privește prin cuvântprin rana unui cuvânt și nu știe ce vede –lupi tineri heralzi proaspeți pe cotoarede manuscrise rare – in ottavo – „lacula asudat toată noaptea plângând” – privighetori

113

să cânte nu mai sunt au emigratdin poemele anilor treizeciboala irumpe voioasă în târg și academiase mută la circ sub cupola lui „â” din „a”urzicile caută un câmp mai bunși poate mai inocentmăria îl caută pe mărindante n-o mai caută pe beatricealesul nu-și mai caută boborul

în scriitură densă mână cleioasă înașteptarea a ceva ce se clatinăînainte de a fi cevaa cuiva care nu mai rezistăa lui vanea nefericitul și așamai departe…

20

nu (mai) beți apă OPERAȚIUNEA 3 P –pudibond pascal pește când aveți atâtea lucruri de făcutnu beți apă beți altcevasaxofonul jazzmenului de la miezul nopțiivorbind despre sărăcie și moartecorupți numai groparii? dar clovnii?și cum credeți că veți pătimi astăzi?s-a descoperit cauza ulcerului întârzie determinarea cea dreaptăpătimiți copiii meiioane ți-ai luat tractorul? joia cea mareun snop de mass-media clatină planeta

114

și somnul tău iubitonu sunt virgin sunt muzeograf

Addenda la MAGNA IMPURITAS

Larvă înghețată«Nuovi i tuoni, nuovo l’emigrante…Andrea Zanzotto

destrucție Antwort crimă perfectăîn via dei matti unde acordeonistul orbîși exibă tumoarea unicei penitențe: pariul pascalian nu face mai mult decât indeciziamătușii mărioara când îl privește pe oncle mathäus prin gaura cheii în baia de la unu și jumătate –capra vecinului culege mătăniile de pe iazul comunalochelarii și-au înghițit lentilele iar spinozarenunță la întrebări incomode dinaintea unui prânz nevisatherghelii vinete de somn coboară totuși în visulvăcarului comunal; tatăl calcă în străchini de douăsăptămâni (nu iese din mahmureală) și ce ne așteaptăbun în viața asta o aud pe mama bodogănind prin bucătăriescrutez un pantof de la treisprezece ani și simt palmaprimită pentru îngăduința de a depăși puțin pragulunei adolescențe ce nu prevestea nimic bunavea dreptate cine știe? la bodega lui ilie ana cea sașieîși curăță unghiile lângă sexul bolnav al profesorului bețivdin care naveta a făcut un certificat medical șidincolo de gratiile dimineții stăruie întâia culpă

115

a educatoarei pe trupul căreia mi-am exersatdiscursul meu sămănătorist: în pierdere de vitezăveacul stropește cu o urină verde cortinaacestei epoci colectiviste pe când bunica ioanase pregătește în tihnă de o moarte pe careși-a anunțat-o de la nașterea mea

altfel trădarea

coacerea fructului în chiar mânaprin care neînțelegerea devine trufie

(ioana lui pulizoi a fiert miezul de nucă în cazanul de țuicăși de pe coastă sosește neliniștea unui armăsar cherchelit: cald se mai făcuse în patul ibovnicilor când anton pannpresăra pe ulițele bizanțului strofette licențioase în avanscena unui concert de acordeon ce nu se născuse – boulcrud în zarea crimei de peste un veac colectivizare benevolădespăduchiere forțată de cuvinte pentru care în registrulstării civile nu s-a reținut nici măcar bietul număr hulit de constantin n.)

lama încă mai arde lângă grumazul impurviclenia podul căcăreaza privighetorii șalul cel negrual poetului rus sfâșiat de țigănci rumenecureaua unei mașini de treierat metaforeverde crud verde roz pompon șervețelul fără acoperirecămașa fără guler chipul fără cravată oul arsal poeticii alături de biata invenție a lui chirnoagă necredinciosul și Tu pentru care fiecare ieșire în cosmos se transformă într-un rocambol prestabilit

116

altfel de trădare / altfel trădarea

pe trotineta ultimei zile acestui mileniu năuc trece nepăsarea unui catâr academician

117

ȘTIINȚA VESELĂ(1991)

brândușa scămoasă

ce este înăuntru? – întrebi tu și eu nu pot (înăuntru cum sunt) să-țidivulg conținutul acestui vas caelum obscurumvai cum caută gura ta frunza inițialăcum viclenia somnului întinde mâna după brândușa scămoasăpubisul sacrosanct de pe care stăsă cadă un mugur accidentat

furor ingeus: nu-i golul ceea ce chinulridică de toarte – nimicnicia e un artificiuretoric când furnica strânge aștrii stinșide pe teatrul de luptă și acoloîn josul paginii între virgule înroșitede plâns se poate zări cu un ochi expertși greierul (sau mă rog figura greierului)bătând la mașină un început de versori poate chiar sfârșitul fatalcum să-ți spun ce este fără sănu pășesc temerar pe terenul minatal unei exegeze clandestine?– ajunge să-mi contempli mâna să priveșticum rămâne ea gravidă la fiecare atingeregreșită de parcă în fiecare virtute ce-o împinge înainte ar sta la pândă o artilerie falnicăiar privirea ta i-ar da sămânțaunor înțelesuri dureroase

118

țesătură caldă pe cerul însingurat

textul gutural și apa înmormântându-și țipătul mâlosal unei vedenii. țesătură caldă pe cerulîngrijorat. lângă sterpele flamuriburicul femeii din care simplitatea și spaimavor face o cârpă tulbură vederea acvilauitată în aer de ziua de ieri prunculmișcă răsura îngenuncheată – lemnul își ia adiode la un anotimp prea fără de măsură textul promis –de a se lăsa început

acea mână zăludă coborând din cerpe hârtie linie sigură a unui idiomrenăscut din ruine între sânii celei pe caren-o mai ierți inamicul strivit de lacrimi bărboaseobolul fără dinți pe pragul duminicii dezvirginatestă și mai speră pe prund lipitoarea desculțăapa așteaptă insula: e în vacanță (se spune)de la vameșii verii cu greu sosesc știri despremercurialele ploilor – într-un târziu texturaasta de cânepă indiană ți se lipește de trup:intrăm în port cu toate zdrențele ridicate. searapărăsește și ea un pic afumat trestirișul istoriei.restul – pe mâine. nu ne-ar strica un credit maiconsistent. o clauză de ființe favorizate.

119

printre nimicuri și codice de lux

roșcata pe care n-o mai găsesc. de o săptămână o tot caut prin aceste sertareprintre nimicuri și codice de lux – ciutura odatăcoborâtă refuză urcușul – apanu mai consimte e departe limpezimea primilorpași. și totuși o recunoscîncercuind foamea fotoliului libersă țipe liber să reclame liber să facă orice –liniatura coapselor tale zgâlțâie cânepa o rușineazădar nu ai ei sunt sânii ce freamătă lângă paharul gol atât de tânăr nici nu mai sunt sâniobserv într-un târziu ci doar rugăciuni pribegind în aerul pe care ninsoarea interioară îl striazăîl macină – închipuirea își scoate brusc tăcuta ei rochie. coboară bezna.

pe un drum închis hohotitoare noapteaîși strigă sfiala și piciorul moartei dăruieșteliniștii un început de sfadă ca o plagă mustindpe hoitul lunii ce nu-și mai ascunde istovitul seism.

120

după douăzeci de ani

sunt de la țară îi zic în vreme ce-și mușcăbuza de sus și-și rotește speriată privirea prin camerade hotel ieftin (se încăpățâna să reziste îi țin mintepletele lungi negre ochii grei de o curiozitate careacum s-a stins și genunchii adulmecând vidulca înecații neexperimentați) –

n-am scris niciodată vreo scrisoare știi n-a fostnevoie mama abia dacă descifrează sărbătorile sfinteîn calendarul ortodox al mitropoliei lipit cu cocădeasupra mașinii de gătit – și tot nu se decidedeși

deși o revăd cum își scoate pardesiul și pantofii –s-a liniștit – s-a tras cu picioarelestrânse sub ea coclindu-și pudoarea unei aventuride care se teme

se teme? sau își ocrotește plăcerea? și-o amânăașa cum unii băutori păstrează un timp în gâtlejlichidul divin mai înainte să-l trimităpe calea dezghețului… știi îi mai spunapropiindu-mă nu sunt un faun n-am vocațieși în general îmi plac lucrurile făcute așa simpluca la țară ca atunci când vântul ridică pe neașteptate fusta femeii abia măritate și peste o clipă ea ți se dăruie numai și numai fiindcă te-ai întâmplat acolo de față șiai văzut ceea ce tocmai dorea ca să vezi –surâde și pe peretele terciuit de mizerie îi citescviclenia ori numai încăpățânarea dorința ei de a mă

121

umili – simt pe pielea înfiorată de frigul lui octombriefulgerele unui bici nevăzut cicatricele limbului

bine o aud pe neașteptate scutură de pe ea nepăsareași teama ori… bine repetă aruncând pe celălalt pattoată cânăpăreala bumbacul și chimia ciorapilorobosiți de atâta tensiune… bine adaugă așaca în transă privindu-mă fix, fie, zice,dar cu o condiție înțelegi cu o condiție înțelegi…și uite că în bodogănelile ce-au urmat surpăriisârmei ghimpate din înserarea aia de octombrie înpatul strâmt de o persoană al unui ieftin hotelport la lume nu mai rețin am uitat condiția pe care a pus-o și după aproape două decenii – o veșnicie –mi se pare o nebunie s-o mai întreb s-o consultpoate

poate totuși copiii – vor fi aflat ceva daracum dorm în camera de alături în înserarea asta de octombriepe care nici indigoul nu o face mai bunădupă atâta vreme…

122

o prefăcută mutilare

păi sigur că nu mai e nimic de făcutdupă atâția ani în care ne-am linșatunul pe altulîn care tot am așteptat ca fericireasă ne inunde să ne ucidăîn care fiecare atingere și-a înghițit de la o zi la alta efectul acele de năucireacum când dacă nu ne mai iubim (așa să fie)abia ne-ngăduim alături când spre a nu muri de totpe întuneric prin camera de-alăturiaccidental ne rezolvăm o prefăcută mutilarea trupurilor veștedegrăbiți ca nu cumva tandrețea să revină

ce-i de făcut? – păi sigur că vom continua așaun an și încă unul un deceniu un destin –acesta e prețul –

ne consolăm la gândul că nici tandrețea nici bucuria nici moartea chiar nu mai sunt ce-au fost

123

nu dintr-o altă viață

nu dintr-o altă viață aflu că sunt viu –că sunt aici chiar dacă sub cenușaunui pariu definitiv pierdut:

atât cât este avertismentul abiase mai aude din viața asta – silnică roindsub flamuri sfâșiate de un vânt netot

și nici măcar veșmântul nu îmi este (cum am crezut) străin – e-al meu – pe carefrigul vânează indiferent și tristtroiene de mâzgă herghelii de scrum

caut și eu cât mi-a rămas cu câtăîngăduință mai am în buzunare să mut din loc în loc câte-un picior pe rând din treaptă-n treaptă purtând de mână trupul tot mai miop ca mine către frunzișul umed spre lemnul tot mai scumpce mă așteaptă cu cioturilarg deschise

124

albul dens al hârtiei

turma coboară spre șes: și iată cum peisajulse lipește de text – nenatural (labor artificialis)și cum nu iedul (care va refuza să se nască)ci zăpada oprește nepăsarea femeiice-ai fost. acum

turma coboară la șes: zglobie spun uniimie nu mi se pare mai degrabă sătulăde un umblet prea veșted pe careîncerc să-l traduc și nu reușesc –

pe urmă nu trebuie uitată balta de sângeîntinsă peste albimea câmpului strâns în cuvinte –peste albul dens al hârtieiși nici

umbrele lacrimilor la ferestrele seriide decembriesfinți tineri pe care minuneanoastră de ieri nu i-a primit în gazdă –bântuie prin ceața sidefie și-abia de reușescsă-și mai ascundă foamea și necuviința

ei bine: și astea se lipesc însă cuvintele rămân afarăsă ne păzească turma

125

în care limbă?

și dacă nu voi putea muri în această limbăci în alta străină?

uite mă las chinuit de foameaacestei întrebări din care (sunt sigur)sânge nu mai curge –

ori de frigul sticlos al răspunsului care (sunt sigur)nu va sosi la timp

ce-i de făcut? zic șiuite cum stau sprijinit de o nemăsurăși privesc la omul acela – orfan ca și mine –cum spânzură pe o antenăși mă gândesc că poate da, așa o fi, el crede că ființa lui sau chipul numaidevine un mesaj și-n toată lumeape micile ecrane pătrunde întrebător și singur

cuvintele de rând nu-lmai încap

126

stadiu de oglindă

firimituri de cer putred de constelațiiomul-copil coborând din leagănulîn care cuvintele și-au pierdut înțelesul –

jocuri, pseudonime ale uimirii tu saisnu dedublatul lacan ci același probabilpablo picass-eind la un șevalet de ceață

exparto et convento: lumea se dă în vântdupă cioburi stricate când pe toată întindereadin buzunarul poetului curge cenușași se năruie oglinda ce-a fumegat destul:

cioburi ai zis? cărți poate – pe acoperișurirăsfoite de ploaia lui iulie grăbită săfacă bilanțul să tragă obloanele pestemâinile în care lujerii spaimeise prăbușesc vestind sfârșitul unei mâini

pe care libertatea n-o mai traduce –

miracolul pierde în mâlul incendiat strălucirea de altădată tu saispablo pablissimo lumea revine la ce-a fostnici paloma nu și-a uitat uneltele

127

statui poetul și scrumiera

de-aici nu se prea observă ar trebuio luptă cu gardul de sârmă spre a îndepărtaceața griul acela atât de răsfățat pentru ailumina obiectul pierdut: scrumiera fierbinte(țigara nu s-a stins încă) stând acolo pe marginea unei meditații de lemn –

și înțelepciunea care aici lipsește fiindcă tensiunea cu bună știință a fosttransferată în degetul măsurând paloarea apeica pe-o sămânță ce-a căzut alături și

ochiul tău stâng aproape scrumit în nuanțe cromatice pe care frunzișul înserat încănu-l macină dimpotrivă: îl pune în abis

și umbra sânului pe care țipătul abiade se mai simte – deșert la capătul căruia

nu îndrăznește nimeni să pună punct

pasărea își fură lumina și uite (priveștecu atenție) a și plecat: puful ei tulbureface amurgul neverosimil

128

o despăgubire târzie

păci cine să scrie? ai așteptat în zadarsosirea mortului – în grădină ziua și-a părăsitoul și-a plecat disprețuind consemnul –

vădcum pe pielea acestei ultime tăgadeîncolțește forfota trădărilor pe scararichter a unor cuvinte amare și abia dacădefenestrarea orologiului din turnul primărieimai încearcă o despăgubire târzie –

dar nu vanitatea celei ce furioasă retează testiculele călărețului mă indispune (e dreptul fiecăruia de a răspunde la provocări cum crede de cuviință)nu

asta ci lipsa de reacție a arhitectuluicare albit de indiferență trage grelele porțipeste tăcerea care demult nu mai ajunge

pe tabla durdulie literele își ies din țâțânisar precum prigoriile din cuvânt în cuvântca niște găuri mai mici în burta imensăa înserării care începe truda

129

draperia imundă

și devenise atât de limpedecă elnu la mesajul din ceașca de ceai făcuse aluzienicila speranța pe care draperia imundăo zdrențuia amuțind-oîncâtatunci când ușa s-a deschisși interiorul de pâslă a țipatpe obrazul șubrezit al muribundei pe buzele ei înmărmurite de setes-a putut vedea întreagațesătură de cuvintece niciodată mai înainte nu se rostiseră

la asta deci făcuse aluzie atunci cândînfremătat de grijia izbucnit afară trântind ușasmulgând-o din gura morțiicare-l striga pe nume

130

jeu de massacre

nu erai o apostolă chiar dacăspuzit de crăpături trădătoaresfântul acela augustin te intuise așapremonitoriu și tandru –

tandrețea mea avea să te devoreîn acel jeu de massacre aproape odihnitorîn atelierul lui pablo cel tânăr –atelierul meu cu sertare burdușite de texte pline de o milă de neînțeles: stupidă

sunt depășite imaginile descoperite în pietrele ce-au putrezit la gurapeșterii din care ar fi urmat să ieși

și dacă am pătruns până acoloîn pharmaconul malefic al minotauruluide negăsit m-a subjugat și indicibilacedare a nervilorși poatebucuria de a-mi vedea pe coridorul strâmt întreaga existență încovoiată și pe careoricum nimic dar absolut nimicn-o mai putea salva

131

când provincia își linge rănile

să spoiești hoitul zilei cu o nuanțăsustrasă privirii neatente a femeii de picăși asta iute ignorând peretele care respirăgreu în așteptarea inscripției fatale șimai ales până să prindă griul îndrăzneala de a-ți urma chemarea –

e și acesta un joc funest recunosc omanieră de a-ți învinge servitutea și boalaașa cum seara când provincia își linge rănilenoaptea își plimbă câinii pe trotuare pline de cojile unei existențe secrete –

și apoi?

apoi ce? – chiar dacă ar coborîașa deodată dintr-o trăsură fără tracțiunecopilul ce-ai fost întâmplarea ar trece neobservată: la urma urmei nu-i adevărat – îți zici – nu-i adevărat că trăiești o singură datătot așa cum nici un dobitoc nu înțelege câtă libertate ascunde frâul

132

în frunzișul pastoralei

progenitura acestei nopți albepoate să fie chiar acest poemcare nu știe că se naște care nuștie să se prefacă nu se apărănu se ascunde printre conspectelebolnave din știința veselă acolo undesfârșește deșteptăciunea lui nietzsche șiîncepe

ce?

rugina zglobie comica zgâlțâire astării de transparență ca și cândîn frunzișul verde al pastoralei ar pătrundehodoronc-tronc păruielile unui acordeonfie el și parizian – n’est pas possible –ei, asta-i acum –

dar poate el să fie cu adevărat?pe ce dicționare s-ar sprijini?arătați-mi măcar unul cu semne de punctuațieși atunci mă predau

mă închin adică aurorei care demulta deprins pe propria-mi pielealfabetul braille

133

craiova (crochiu la mașina de scris)

nu înaintează. se rotește în cerc. își curăță vechile-i lăcașuri cu boala de dințiși cu buldozerul, mai ales cu…

după ploile din celălalt veac (nu l-a uitatpe tradem a uitat câte ceva pe el nu…)nu mai strănută. își întreține binenoile secete. a încetat să mai vadădincolo de ea însăși. să creadă în șansă.nu mai luptă – dacă va fi luptat vreodată –pentru eternitate. a pierdut perspectiva.

nici aprilie n-o mai zgâlțâie dinațipirea ei de sticlă afumată. nici mai.abia în octombrie când în colțla biblioteca familiei aman picurăca o glumă de prost gust o ploaiecât un pișat de copil abia atunci zicpreț de minute sare din somn și-șisalută pe cei câțiva poeți fără diplomăcare beau bere la sticlă sub nuriiveștejiți ai minervei desculțe.

în rest, puțin frig, zăpușeală la concurență cu ghilotina valorilor civiceși multămultă tăcere!

134

proba poemului

da domnule aș putea să scriu și așa:

încetpianissimorărind cuvintele s p o r i n d s p a ț i u l dintre literelăsând loc pentru câte osărbătoare o bețieo delațiuneun kiefun deces…

însă

mâna împinsă înainte(vezi și dumneata)nu se opreștenu-și întoarce privireaalunecă alunecăclandestinănepăsătoare șinemiloasătot înaintespre o moartedesăvârșită…

135

piața de pasiuni

în această piață de pasiuni – vechituricoji ale unor maladii ce nu se mai poartă –nu-i marți duminică (știe și un copil)convențiile n-au trecut la noiletarife de prețuri: ridicarea unei rochiipeste un genunchi tânăr poate crea suspiciunialimenta stări de neliniște

nu-i de ici de acolo să găseștila lumina zilei o puștoaică dispusăsă întrețină făclia revoluțieicând sexul încă mai are în dotareun arsenal de trucuri spre a scăpade urmările curții financiare

și totuși ce preț mai poate avea o serenadă în plin îngheț cândprintr-un simplu telefon (dacă serviciul satelitului a închis mai devreme) poți spuneun NU răspicat cererii matrimonialea unei doamne în negru care constatăla miezul nopții că și-a epuizatrezerva de sedative?

136

Poem, singur

…………………………gâfâiala nimicului pe un țărm singurdegetul încordat spre pubisul absențeiaxiomă a ploii de iunie: apoi mânastrăină sub cămașa care-l conservă pe Celălalt

și vântul viu vuind vae victisprin macii deriziunii și TU așezând cu grijăîngrijorat așadar sub sticlăsintaxa asfixierii………………..

137

déborder l’économie de la création

un sfârâit pe plaga apei ce-și caută umbraîn nimicnicia poverii cerești –și în debaraua serii ratate lunaasta fără-de-dumnezeu testândrezistența la vid…

coli albe nesimțitoare fierbinți aproape în febră cu simțurile întinseîn așteptarea prăbușirii cuvintelor: păsăripe care nu le mai numești

gust de arsură pe sânul de pe care suferința de ieri – încă o hieroglifă pierdută –refuză plecarea …………………………..

138

ea încă dormea

ea încă dormea (așa) pur și simplude parcă nu se întâmplase nimicșicând dimineața târzie îi deschise umbrelachipul ei fără marginis-a ferit ca de o lovitură neașteptată

pe colțuri huruia cristalulînvins de setea clipeicare creștea vertiginos –gata să dea în clocot:

el a privit sub greutatea bolnavăa gestului:s-a apropiat de fereastrăa stins lumina – pe dinafară și pe dinăuntru și s-a așezat:

ea a recăzut în somn. caldă și sfântă –de parcă nu se întâmplase nimic

apoi s-au putut auzi foarte limpedehârtiile foșnindîntr-un sertar pe care cineva îl uitase deschis……………

139

strigăt întors

hei, nu, nu și nu! – NU, a zis, apoi a întors pagina de parcăîn intimitatea sticloasă a înserăriicerul (sau îngerul prăbușit pe aproape)n-ar fi avut nimic de adăugat

și totuși: când a strigatcu ochii lipiți de rana lăuntricăa simțit strigătul – aproape la fel –de tânăr ca la-nceput – revinedezlănțuit și boltit:

hei, nu, nu și nu! – NU, a zis, în gând(pentru că timpul presa la poarta dezastrului)

însă până la urmă se povestește că n-a apucat nici să-și înnoade lațul –

de rugăciunece să mai vorbim!

140

chipul abandonat

îți bandajezi privirea rănităcu cârpele regretului de a nu fi spusun NU mai răspicat: spaima dă peste marginiîn paharul pe care îl vei beapână la capăt:

tăciunii vrajbei zac stinșinu-i nimeni în câmp – alături de cuvintele albe de frig – pe cinesă minți?

și dacă și da…nu-i nimic de schimbat: unicul piciorpe care își depun suferința a pășit și el pe terenul rutinei –

abandon matrimonial:

ovul în care sămânța – câtă a fostn-a putut îndura umilința ………..

141

ars transcendi

pe catranul nesperat lipsesc cojile de bananeîn perspectiva supraviețuiriimersul pe jos devine un test hotărâtorsimptomatologia fericirii cotidienetrece pe nesimțite din trupul de împrumutîn calendarul absenței

și astfelabia se face observatstratul gros de lirism ce se depune pe pielea hieroglifică a adolescenteinotând pe spatele seriinu lipsa cojilor de bananecicriza planetară a bananelor înseși

și transcendența reintrăîntreagă nefolosităpe ușa dicționarului

142

predecesori și atât

asta să fi fost rațiunea tăcerii tale: pasulînapoi ca și când ai fi descoperit că unsingur cuvânt ar fi putut să te piardă?

nici o scrisoare – pardon, am vrut să scriu scriere –nu ispășește păcatul de a-ți fi pus în palmădesenul acela zgomotos viclean impudic aproape tainic –

căci nu puteam să tac în graiul tăusă fac din absența răspunsului o ars amandi

ar fi fost ca și cum aș fi făcut un portret lunii ce ne privea acel ego sâcâitor care-ți stătea în față ațâțător punctiformdeparte atunci, eheei, departe de galerele nostalgiei

dar cineva din spatele meu ți-a zărit rânjetul:predecesori și atât mi-a șoptit și

acum când scriu observ cum mașina de scrisscrie și ea ce gândește scrie peste gândul pesteintenția mea de cuvânt predecesori și atât…

și aud cum deznădejdea însămânțează în mineun dispreț ca o foame neprevăzută…

143

un don quijote imund bâlbâit

ehei, câtă îndreptățire îi trebuie unui cuvântpentru a sări din dicționar și a lua locul unui lucru uzurpându-l singură poți constata:

de n-ar fi fost bluza asta albă de varăcare-ți ascunde sânii și tot ar fi cevaînsăcuvântul (cuvântul bluză se înțelege) coboarănu agresiv oo, nu, ci curtenitor și aproape sfiosca un don quijote imund bâlbâit invocândo ratio imaginationis plusând gestual…

eheei, dar cuvântul acesta (bluză, deci, să zicem convențional, deși am putea coborî și mai jos)iată-l uzurpator (nu poate cu mâinile ocupate atentela sensuri vreau să spun și uite că bruscca într-o iluminare prea pudică realizeazăși el că nu, nu poate adică să țină loc de veșmânt

și sânii tăi îndură privirea mea înfometatățipând după ajutor și dicționarele nu-l pot ocrotisunt departe pe etajere de cuarț sau sub copitelerosinandei și cuvântul acesta (bluză, deci, să zicemconvențional, deși am putea coborî și mai jos)își dă seama că a greșit și rușinat se retragedar e târziu e prea târziu și tu tremuriși mai ai mult de tremurat până a ajunge femeie

144

nu îngrădiri ci împrejurări

la douăzeci de ani forma trupului tăua rămas suspendată acolo între cuvinte care mușcau tăcerea trestiilor și pe caremi se pare că apa le-a rătăcit în jospe sub sălcii: e mult de atunci poate vreisă răspunzi dacă ajunge până la tine acestmesaj schilod însă dacă totuși dumnezeu– sau ce se ascunde sub acest apelativ –ne va ierta aș vrea să te asigur (atunci știi ultima parte a discursului a dispărutodată cu ploaia gravidă de iunie) cănu îngrădiri ne-au ținut departe dealbia în care cerul n-a pus nimic n-aînsămânțat decât boare deci nu îngrădirici împrejurări și poate mai mult decât elesimțul tău comun pentru modul în careviața învățase să dea forme grăbite unor atracții convenționale...

pentru tine fericirea era o premisăpentru mine un scop așa, ca un punct mortpe-o hartă mototolită de un înger nătângșicine poate jura care dintre noi doi…înțelegi… care dintre noi doi… a avut…are

145

pe ce nume

știu acolo prin hublou tu urmăreaidansul întârziat al morților noștri:veniseră din celălalt timp la întâlnireacu o pupilă pe care călătoria (și boala)au pus-o deoparte… și steagul

o năframă-n vârf de băț steagul cu carecel pe care chiar acea moarte gravasecuvântul necuviincios? și atunci m-am întorsși prin ciobul insuportabil al ochelarilorn-ai putut reține întrebarea…

pe ce nume? – asta era – pe ce numesfâșiase vântul stindardul scămospe care vechiul anotimp eliberasecastitatea informă a liturghiei?...

pentru a încheia, ai zis, nu e nevoie de doi,știi, ai mai adăugat, numai la început, eheeei, numai așa, la început, e nevoie de…

pe urmă ai căzut în muțenia aia de păcurădin care după ani și ani – după decenii –iată că nu mai pot să te scot!...

…

146

veriga a slăbit

desfigurare de aștri nu există întreg daro mână e o trimitere la (là) subsol acolo undeveriga a slăbitunde funia cedeazăunde magazinul e golunde cerul e lefter

știu(fiindcă am trăit)cuvântul nu mai ajutălemnul s-a ticăloșitalcoolul s-a depreciatsunetul nu mai vibreazăpasărea dispare în craterul absurdcarenumai istorie nu este

și

cui folosește că piciorul e încă în trup?pe trotuare holericeodihnesc caii bipezi își beauchilipirul măruntnici chipul tău boțitpeste calendarul acestei veri fără dinținu mai inspiră încredere

nici clienți nu mai aise învechește oțelulstivuit între cărți necitite

147

ploaia sosește și pleacă virginăse golescpenultimele iezere ale somnuluiceva cineva mă așteaptădupă colț singurătatea îșideschide umbrela eide prisos

148

sicriul e gol

năluci ieftine fantasme în picioarele goalepe cimentul mobilizatfăcut să tacă

se-mprăștie odată cu seara semințele unor noi sacrificii

iei act și treci mai departeinerția ți-e unică umbrăservitutea un martor inutilca o mască de gazepeste numele uitat al unui sat

năluci și cangrene perifericeîn carnea învechită a cuvintelorce și-au uitat alfabetul

cine să strige? sicriul e golmemoria o târfăpe strada vremelnicieila numărul treisprezece

făcut să tacă oaspeteleîntârziat care cu o mână bolnavăînlătură perdeaua ucidebietul trestiriș lăsândanul gol și despuiatveacul acesta al indicibilului

149

homo artifex

și dacă tot s-a ivit așa din seninpunctiform inform infirmde ce să te oprești? de cete oprești? știu – tabloul trebuiesă fie o încoronare a travaliului darlabor coronat operașiapoitocmai această apariție nervoasăaceastă excrescență a vidului mobilizează toate nuanțelealiniază ordonează structureazăchiar dacă în mod atât de diform

și stă acolo umil și umilitca o cămilă abandonată în plin deșertși privitorul știe fie și din surse străinecă oaza-i aproape și căprobabilnisipul nici nu este adevărat

cum să renunți? homo artifexești și rămâi așapână la noapte

ploaia va sosi la timpși te va lămuri

150

în paranteză intră aproape totul

de ani mulți n-a mai nins șicopilul a crescut ochiul și-a mai tocitîndemânarea modul acela al luide a fi prezent și absentîn același timp și cel ce se joacăși jocul

de-acumîn paranteză intră aproape totulce-a mai rămas pe câmpul de război:o lună flămândă niște aștri stinșivise infirme tăciunii unui somn chinuitcâteva verbe care nu mai ajută la nimico tabacheră gravidă cu fumătorul care-a plecat ciorapii negri aimelancoliei ce ți-a cerut transferul șinu i l-ai dat câteva (puține) bujii solarede rezervă pentru un ultim incendiu

acum e zăpadă și chiar ningechiar e foarte multă zăpadă în aerulcare tresare salutând urma marșuluifunebru al păsărilor decapitateși al copilului care-a crescut prea mult

151

AL TREILEA SEX(1981)

Tu ai zis: Ce știe Dumnezeu! Judecă el oare prin umbră?

IOV, 22, 13 pe lângă cele două sexe ale luminiimie însumi obscurelor înseși ascunseiată această municipalitate a iubirii cao liturghie păgânăconstelație gâtuită de larma cântăriice revine la sine gest invers – al lămâii ce se autodevoră –paravan al frigului unde frunza indicăsărăcia și lacrima rugineștesub pleoapa grea a străineice nu-și îndură somnul

multiplică mașina urii acele scobitoriale supliciului încet și sigur nu e Me-morie hârtia prin care apa trece grea de cristal aproape aprinsă crudă neșansăcadavru al iluziei lemnul umbros lemnulîn umbra mâinii orizontale și plasmaîn care copilul își trasează hotareleunde? în aceste sfidătoare neliniști cârpe ale abisului încă pline de plâns undese ascunde al treilea sex și cine îl apără?

152

pe toată întinderea ochiului numai obstacolepunți ridicate embrioni desculțimizere foarfeci pânze și lame și ghilotinece nu mai sunt subiecți dar nici altcevaopusul copacului ce nu mai lasă urmesticle înjunghieri râgâieli însuflețirisfade între limba în care taci șijargonul asurzitor Tu îmbrăcând o singurătateinfirmă întindeți mâinile sugrumă ce-a mai rămas nesugrumat apropie de gură hârtia și fructulaprinde fitilul caută în spatele retineicealaltă gură dacă a mai rămas ceva dinstrăvechiul sărut ocrotește-l pune la păstratruga cerească ia-ți înapoi necredința îngheațălinia zării acolo unde s-a ridicat pantoful fără talpă fără picior…

nici o vecinătate nu mai rodește în pubisulcunoașterii s-a lăsat întunericul unghia păzeșteintrarea doarme flacăra albă ieslea e goală– sau așa a fost mereu – dar se aud glasuri acolo jos în frunzișul de piatră, acolo jossub pânza freatică a luminii sub pânza unor sâni abandonați cu sfârcurile spuzite de grijiunde sunt numele vechi și cuminți nu ajunge ohimalaie să vindece teama de lama limbului umedși dacă puțin de întinzi dai numai de numărnumai și numai de număr…

vezi pajiștea și lujerul și vârful ascuțital întrebării prințului izbind zidul carevinde grădina și încă pecinginea actului

153

neîmplinit vai! cum se prăbușesc dințiinimicului cum huruie falangele ruinei pe claviatura ultimei morți a ultimei dintremuririle posibile. posibile? încă și mai mult cine știe? servitute îndesire în astru lângă cele două sexeale luminii ce aproape că nuse mai simt

154

zidire pe rană

nu se sfârșește nici n-a început cum ar putea să sfârșească? degetul umed – alunui străin care mișcă frunzișul uscat (i sezărește cămașa de bronz sau de plumb – cinemai știe?) – zidește pe rană un semnapocrif o aluzie poate la cel ce-am fost(ori aș fi vrut și nu a fost să fie – cel puțin așa se zice) dar ploaia se pornește la timpspre a șterge urmele

și

acolo unde stăruia ochiul tău – întremugur și fruct – se-aprinde o luminăde parcă n-ar fi fost de ajuns căpe chelia sticloasă a nopții un spiridușîși reteza sexul cu sabia statuiiasexuate șiatunci cum să se sfârșească și cum săînceapă? jocul își sprijină propria umbrăcât timpprin hârtii un vânt singur ca un blestemtulbură înțelesuri ce dispar în felul acestaîntr-o rătutire suavă…

155

Niemandsland

arta fugii pe sub abdomenul abruptal asfințitului ce ne-a adus melancoliaso sehr abgesondert – deși cu mine însumi cu bietele conspecte ale zilei defecte

e și frica delatoare? grăuntele de nisipscrâșnește sub copita pe care omul acestuiultim veac o simte deodată grea șiunde să fugi când pe toată întinderea mării sporesc amenințările și când pe țărmulsingur se-nmulțesc bibliotecile anonime?

număr e totul: de la vertebre la nervurile care tresar la fiecare nimic-nici-re a arcăide la poli la barili năucitori sporindambiguitatea textului – așa cum el se iveștepe o piață so sehr abgesondert: între timp

te resemnezi sosește noaptea cu denunțurile ei semnate în albzăpada ca o râșniță pe care a-toate-delatorulo manevrează la întâmplare sau poate nu

o mai poate stăpâni

156

litanie târzie

sosește la opt fix post-mer. sărăcia șianunță că nu mai pleacă – unde-o găzduim?mă aud întrebat – și cu ce-o vom hrăni?

în debara fluieră vântul în bucătărieși-a instalat foamea diligențele sale promise

iar aici printre hârtiile poetului plecatîntr-o vacanță fără de timp o economie de piațăatât de fragilă strânge totul într-un singursertar încuiat între virgule

până și lemnul întârzie în cuvântulîmpovărat de furnici

mâine se spune și aurora ne va ocoli –va inspecta noile landuri ale înfometăriiacolo undesperanța e un bici verde

157

o figură retorică o vacanță a lui dumnezeu

telecultura teleînțelepciunea telemelancoliaacestei divinități închise în bronzul uneichinuitoare tăceri și ahile țipând spre ulisela ce bună veșnicia dacă nu-i pentru a trăi?

și

nu despre ruina unei vieți ce nu-și mai poate îndurasalvarea vorbește poetul când nu scrie când lipseștedin propria carte nu despre asta deci este vorba cidespre ruina supraviețuirii: iată ce pot să adaugfără să-mi fie rușine evidența neantului poate fiși umbra aripii pe cerul orbit de prezența copiluluiși de neputința lui de a-și învinge văzul pe carepasărea nu-l apără abel în armura sa de naivitatecărând cu sita fluviul iertării din calea unui destinpe care nu-l presimte

ambiguitate ce distruge orice sistem de referințăși în general orice sistem – dispare urma de pe hartanimicului la gloire est le soleil des morts…o figură retorică precum o vacanță a lui dumnezeuanunțată din timp fie șiimprevizibilă și ce mai rămâne ce ne mai rămânede făcut?

tu îmbraci straiul absent și pornești în căutareanefastei monosilabe – ființa făcând un tur de forțăpropriei neputințe în perifraze de vânt al mizeriei

158

o, cum sparge cerul cochetăria acestei telefemeicu sâni post-moderni cu cicatricele la vedere

miriapodică sosește sărăcia și interzicevânatul

159

UIMIRI RĂVĂȘITE(Poeme anii 60, apărute în reviste literare)

Zbor de păsări frânte

Păsările s-au târât în zboruri frânteșchiopătând în tăcerisă nu se nască oameni din cântecele lor.Vezi-le meiul spinăriisecara rodind soare-n priviri,munca de-o veșnicie-nchisă în aripiși vei înțelege de celocuiesc în păduri și câmpii1966

160

Sunt neschimbat

Mă-ntorc la tine, prietenă, mă chinuiePământul prea jos și înnoptatȘi mi-a crescut în palme trecutulCa un cais abia înlăcrimat

Nu mă primești?... mi-e trupul neschimbatȘi sufletul s-a aplecat numai puțin, Ceva mai multă noapte cântă-n mineȘi în pahar ceva mai mult venin...

Nu m-am schimbat – același cer pe umeriSurâde grav... doar ceva mai aproapeDe ochii care sunt precum îi știiDar adânciți ceva mai mult în pleoape!

Nu-ți cere amintirea jertfe noi?Să scuture neantul necuviincios viațaAșteaptă-mă-n uitare! Voi veniCând vor aprinde munții dimineața!...

161

Epistole către păsări răzlețe

Ah, iartă-mă Novalis, Sofia a căzutîn liniștea ninsorilor de altă dată; undee gloria ta, Francesco? Risipește-mă peste mormintele celor veșnici.

I

Voi sunteți vocile oarbe ale tăcerii, cântațiAurul visului, un arbor ne caută-n lume, virtuțile mor în ferestre și copii în orizontul plăceriiVor chiui în lună tânguirea noastră după neant!Căci ce își dorește orișice suflet mai multDecât imposibilul, care ne bântuie visările blânde? Ce vrea orișice trecător decât să se vadă ajuns Unde nu trebuie?Dar voi, care sunteți pasiunile noastre necunoscute,Pe care niciodată nu le vom ține în palmă, nu ne veți jucaÎn priviri.Peste fiecare trup flutură împărăția muzicii și fiecarePoate ascultă în sângele său sunetul sorții;Dacă ar trăi cineva în pustiul iubirii s-ar stingeFântânile lumii;Cineva dacă s-ar înălța peste el, mai în afară și visAr fugi mai înspre soareȘi visul ar deveni un cântec cu palme de lut.Dorm în desfrâul durerii... Cine tace în nesfârșit?– Întreb și răspunsul este un val care mă strigăȘi unduitor mă voi duce pentru că până la urmăSuntem născuți să ascultăm de-o chemare...

162

II

Ajuns lângă râpa durerii, unde totul se colorează fericitÎn amar, totul pare nelimpede; grav se prelingeIzvorul din susur în zvâcnet spre steaua care moareMuzica șiroiește pe obrajii neantului și sufletulSe stinge în strigăt: „Mă nasc” Cine mă osândește?Nimeni nu-mi dăruie cenușa din care să renascUn pom al plângerii mă oprește rugându-mă!În mocirla plăcerii îmi cade inima: o las„Doar chinul mă cheltuie îndeajuns, făptură suntFără potecă în noaptea care mă arde”

1969

163

Poemele orelor nopțiiMotto: „Mais non, rien”.

A. Rimbaud

De-acum voi judeca pustiul fiecărui ceasce s-ar mai încumeta să-mi tulbure umbravisător lângă visul cel de pe urmă surâdîn fundul lumii; închin un bun-rămasși dansului și vinului și mă cufundmai fericit ca fumul în veghea mișcătoare.Al cui am fost nu-mi pasă – un gând boem de toamnăîmi mișcă trecătorul credința spre uitare.Dar iată calea, dorul și liniștea și visulîmi plâng cuviincioase nerăbdătorii pași...Dar nu, nimic. Nici moartea nu-mi ajungesă-nvăț ce e revolta, să pot gusta iertareace-mi mântuie plăcerea de-a fi descins la vale...

Nu mă-ncumet să mă-ntreb despre minela ceasul cel mare al morții târziila ceasul când doarme destinul și plângeîn somn peste mine un stol de blestemeși cade păcatul din muguri în mine și geme!Și nu mă mai nasc și nu pot muri!...Dar nu, nimic. Și creanga visătoare alb s-a stinsÎn înserarea-albastră spre limanCând tresări neantul sus în lanDe parcă o romanță ar fi rămas de plâns!...

1969

164

Fluturul morții

Fluturul morții prin ochiul tău s-a sfiitAplecat păduri să întristezeOh, fericitul veșnic amărâtNumai lacrima cată să-l binecuvânteze

Au detunat arbori în lumină lângă somnHohotind plânsul tău de pământ și de cântLehuză trecerea ne alungă iubito din pomDecăzuți îngeri risipiți în al stelelor vânt

Țâșnitoare oglinzile urmelor iubirii s-au spartÎn aduceri-aminte izvorând din icoanăSufletul vremii al locului când s-a aflatTu ai trecut din sunet în vioară...

1969

165

Joc în doi

Scurm în tangatul ierbii palidă-n doi Să iese timpul, să se străvadăMult s-a rotit blestemul între noiFără să urle, fără să cadă

Eu mă rotunjesc în ceas, în veac, ca tuMai rotundă să fii decât cercul; încercSă-mi înveșmânt singurătatea de acu’Nu știu de unde să sosesc și cum să plec

Tu poate nu știi de unde să vii (de ce nu vii?)Să mă neînțelegi aș mai vrea – uite joculPierdut aproape în maldăr de ziCenușa ne rumegă încă norocul

Eu mă veșnicesc în ceas, în veac, în nimicPieptănând singurătatea în care zacȘi căutând, o, zeul oricât de micÎn care să m-ascund și în care să tac

Nu știu de unde să sosesc și cum să plecTu poate nu știi de unde să vii (de ce nu vii?)Clipa s-o căutăm mai departe în cercDe unde să știm noi ce clipă, ce zi?

166

Pentru cel care tace…Lui Rainer Maria Rilke

Pentru cel ce fără voie a strigat„Mă recunosc” și s-a stinsLunecând într-o luntre de fumPentru cel căruia moartea îi înclină plecareaȘi nu-l atinse (de n-ar fi fost atins)Și îngerul îi cere ades iertareaPe care numai tânguielile l-au plânsPentru cel care tace mângâindVrerea cuvântului peste cuvântLunecând într-o lume de fumPentru cel fără de cer și fără de pământStăpânul dar în cer și pe pământPentru el doară strig acum în adânccând rupți de cerne-ntoarcem iar pe ramși dăm aicide-un timp ce nu mai bateîn nici un zbordin câte mai aveam.

1969

167

Timpul

Tu nu mă poți închide ca din speranță-n cercTu care bântui veșnic și te deschizi din minePământ și slugă mie pe care trist încercSă veșnicesc culoarea corabiei ce vine.

Din mânăstiri de noapte îndoliat prelinsAmar poem pe buze de fecioarăBând vinul vechi din ochiul ei de visDe când îmi sun durerea pe vioară

Se lumina de moarte-n cimitir(O, cine lumina morții n-a visat)m-am strecurat în mantie de Learîn patul tinereții sfânt și beat

Tu nu mă poți închide ca din speranță-n cercTu care bântui veșnic și te deschizi din mineSfânt hoț și mire-n care nu mai privesc când plecStrăine, o, ce lacom pari a mânca din mine!

1969

168

Vei ști

Vei ști cum steaua se alegeDin noaptea mării tulbur rostO stea se surpă ca să negeFără iubire ce-aș fi fost

Vei ști să luneci între oreNeprinciară clară undăZări în oglinzi multicoloreZvâcnind în mâna tremurândă

Cu vis înmlădiat o clipăArzi orizontul care minteO, firea care ne risipăȘi trecerea care ne minte.

169

Ars poetica

De îndată, prezența Ei devine trădare;aripi învață nesiguranța stâncii (măceșși spumoasă acoperire în taină!).O-nlănțuie surâzător cămașa vorbei,răcoarea ei dinlăuntru, undeșerpi veninoși dețin secretul silabisirii!Rotundă pierdere, sămânța gânduluitremură în frâul unei vreri imposibile.Voievozi se arată atât de puțini; doarmuntele de umbră dă semn de plecare bătrânilor.

Deprinde sărmanul mac alfabetul iubirii,litera A a chipului tău nevăzut,perdeluind lin intimitatea bărbaților.A cuceri noptatec această prăpastiee semnul unei străine vocații –irepetabilă pentru închisa pleoapă a Poeziei.Oricâtă lume s-ar prăbuși înadins,teiul cântecului nu înflorește decâtca o bucurie a unei promise repetări.Încercuirea e un cald bun-rămasîntre roua de a te recunoaște puținîn chipul ciudat al aproapelui!...

170

Cădere în sus

De șapte ori s-a ridicatdin soarele pietreide șapte ori s-a înălțatcu pământ cu iarbă în ochivânând eternul între șoaptă și vis;

Sus recea rană a destinului:încă mustea copilăriaca un flaut pe gura lacrimei.Scutura cireșii pe răsadul joculuiscutura pomul împovăratcu păsări roșii de atâta somn.

Cu pământ cu iarbă în ochide șapte ori șapte oridezghioca poetul gândul aproapeluidin dulcea carne a limbii românești.

1976

171

Peisaj natal

Înnisipez în amiază fără lumină:împrejurul meu se ofileștesub tonajul căldurii –mâinile nu-mi mai recunoscochii și gura e un cuibpărăsit de cuvinte.Orișice amintire curatăe un tainic izvordin care aspra nevoie scoate răcoareprintr-o coloană fără contur!

1977

172

MÂINI RIDICATE(Poeme anii 70)

mlaștina gândului

mâini care-au gust numailumina dăruităcare s-au ridicat spre slava numelui tăucare-au văzut ceea ce tunu puteai străbate –mlaștina gândului – sângele adevărului ruinatîn golful defuncteitrădate –de pe ele încă mai cade urlândpraful care dezmiardă apa singurătății

173

statornicia degetelor

din sărăcia sterpelor veacuriadună ele funinginea florilor afamatepe care fumul le încolonează pe cerul absențeimâini de pe care truda nu s-a uscatstatornicia degetelorți-a păstrat chipulîntr-un contur de varneliniștea străvechilor atingerivântură polenul ultimei seriîn portul memoriei acolo underar mai acostează zeiiumilinței infatuate

174

la statul major al iernii

iarna aceasta poate să fie chiar memoria ta:perversă formă – o nesfârșită coalăde abandonuri și spaime de cruzimi indecente:insula lesbos și afacerile ei necurate –

în privirea ta cenușie bântuie înfierbântatălumea noastră a treia cu dreptul ei ilegitimde veto

fie: voi apuca drumul tăcerii dacă(îți strig) pe întinderea albă pasul meunăucit de otravă va găsi vreun drumcât de cât acceptabil voi luade pe crengile fricii semnele uitateale uitatei crime ce ne-a unit

la statul major al iernii imparțialevulpile anului parafează un decret clandestinsfârșind într-o sfadă fertilă

până și moartea și-a mutat cartierul ei general și-a schimbat identitateași-a extins serviciile

trupul meu își deschide porțile larg:iubito – adu stigmatele!

175

Frică și anateme1.

cine ascunde apa de laculce stă să se nască?omul e singur – încă – în straiele fiarei și anul golîntre spițele morții

nechibzuință în rod lângă sticlasăracă pe o mână singură putrezește cântarea poetuluialtă perfecțiune nu-i șinoul veac se întunecă în ignoranța vechesfârșitul e chiar această piatrăce stăruie în privireastrăinului îndelung așteptat

2.

măr incestuos cântec fabricatdin silabe stricate cartoane râncedevechituri ale cuvintelor ce până ieriau tot promis ninsoarea

mâna putrezește transcriindadevăruri întreruptepe pleoapele zorilor șiroiește rugina vremii golașe

176

nimicul și-a ras porția lui de prostiealbul orbecăie încă în trestirișsosește foamea cu un ceas mai devremeși anulează basmul îndelung așteptat

3.

trebuie – zice – dar în seceta hazlie a diminețiivocea înfrunzește într-un luminiș anonim

mori nu mai sunt nici întinse luminicare-au orbit de prea multă smerenielut ars zidit în ceruri străinemorți ce n-au sosit niciodată la timp

o gură de vânt e o semnătură prea firavăcum și furtuna prea ocrotitoare pentru atât de puțină intimitate pe care nu el o cerșește ci mâna eiplutind nestingherită de la un pom la altul

mici insule de căințe nevindecate

4..

pe febra fragilă a ierniicaii albi ai neliniștii deseneazălanuri verzi de secară în colțul de jos TU și câinelenegru al ultimei toamne uitândsă spuneți adio porumbului sălbăticit

177

5.

refuz contemplării care orbeștetimpul vine spre noi înarmatcu flori pe care doar rănilele mai dorescdin zarea sfâșiată de seteașteptarea se-ntoarcecu mâinile goale

6.

cel care a pus vată în mustul realuluinu mai e demultprintre noi

7.

capriciu al ruginii cu pași de osândă ceasornicul convalescentîncremenește pe dunga rostirii

8.

lanț fără pereche în golulpe care îl lasă plecândziua de azi venele iubiriineîmplinite caută lamaalbă a insomniei

178

9.

prin apartamentul vechilor iubiriecoul velurului râcâie varulde pe înaltele geamuri picurălicoarea dorinței care te-a ținutatât de mult în robie

10.

numai tutunul a depusmărturie: povara gânduluia surpat grinzile insomniei

11.

neprețuita ta stângăcie:în mâini țineai fluviulîn timp ce pe picioarelede gazelă bolnavă șiroianesătul cerul nespus de albastru

12.

greu am atins margineade pe care privesc fără sațcum ning ochii tăi pestegrădinile toamnei primare

179

13.

nechibzuința acestei priveliști:cu buretele lăcomieiîndepărtează copilulrăsfățul mamei

14.

părăsindu-te lassă cuvânteze în locul meutrandafirii din grădinile lumiiatât de puțin voi lipsică spinii nu vor simți grandoarea absențeiprin sângele penitențeiindescifrabile

15.

toamna adulmecă urmafrunzei rătăcitoarepe locul unde îmbrățișarea tamă aștepta gata de trudăiarna lecuiește de fricăanimale fără identitate

16.

nu muri mi-ai spus fie-ți milăde scaunul văduv

180

lemnul lipsei de tineși-a aniversat de curândcentenarul

și dacă nu astăzi

și dacă nu astăzi atunci când?printre păsări care se surpădin cerul aprins de rușinepriviri agere de copil pun numeacestor opreliști superbe atunci mâine?și dacă nu astăzi atunci când?ziduri străine de setea lui augustpleacă absente pe urmele ploii visateconcediere a ierbii prea răbdătoareporți limpezi și atât de-ncuiateîncât pe marile lacăte a înfloritrugina speranței atunci când?dacă nu astăzi atunci când?în saboții pribegiei umblăîngerii veacului și leapădăpe vechile albii noi lacrimi

pe aceste cărări ale spaimeirăsună și numele tău atunci cândși dacă nu astăzi atunci când?când atunci dacă nu astăzi?mâine negreșit va fi prea târziuprin vecini somnul face ravagii

181

ADDENDA

Eu nu l-am cunoscut pe Marin Sorescu.

Pe traiectoria unei linii drepte nu se poate întâmpla nimic

dacă, printr-un hazard cine știe de cine închipuit, nu trece cumva pe ea un poet târându-și greoi valiza burdușită cu opera sa pe care nimeni în acel moment nu dă vreun ban.

Firește, nu există linii drepte decât pe tablele profesorilor de specialitate.

Pentru cine nu știe încă o linie dreaptă n-are nicio justificare în realitate,unica ei realitate este punctul de pornire și gândul celui ce-o trasează.

În rest, totul e doar o proiecție, aproape o fantasmagorie.

Am fost odată la Bulzești trimis mai curând de zeița Fatima să-l caut pe Marin Sorescu și fiindcă plecase demult de-acolol-am găsit peste tot.

Eu nu l-am cunoscut pe Marin Sorescu.Deși ne-am întâlnit de sute de ori. Mi-a spus odată când el știa ca se va muta din lumea asta, era iarnă, ne-am întâlnit pe Mihai Viteazul, între Elena CuzaȘi Carol I.

182

Amândoi, bolnavi. Suferința însă nu ne privea. Aproape că nu era a noastră. Pe a mea, el o știa. Despre a lui, eu știam ceva, dar nu voiam să cred. El știa ceva mai multDespre suferința mea și mi-a spus, îmbrățișându-mă. în stilul acela Al său bulzeștean țipând la mine: „Nu merită, nu merită, nu se merită,Ai grijă de tine, nu-i nimic mai prețios decât Viața!”.

Apoi, am început să am îndoieli, mai multe decât oricând.

Marin Sorescu știa ceea eu abia dacă intuisem.

Ce știa el era greu, aproape imposibil de spus în cuvinte.Și cu toate acestea a spus-o: în versuri, de o simplitate care ascundea mereu adâncimea gândului. Sau a adevărului despre ființace se zbate înăuntrul cuvintelor, despre micile întâmplări ale vieții de fiecare zi ca atunci când te trezești dimineața și dai peste o vrăbiuță iscodind și ea în plopul din fața ferestrei tainele unei lumi în derivă. Pescara (Italia,1996)

183

Cântec de trecut muntele

în amintirea lui Patrel Berceanu

ajunsesem unde nu trebuia: pe drumul pe care apucasem într-o dimineață știrbă de iulie la capătul unde ar fi trebuit să stea felinarulse arăta privirilor noastre întrebătoare un munte cât toate zilele…

ai oprit motoarele, am coborât stingheriți – nenorocul înflorea pentru noi: și din stufărișul în care toporul își făcuse din plin datoria pasărea cu pașaport olteanne-a vorbit atunci despre pribegie cu o incoerență de cristal.

ce-i de făcut – ai întrebat într-un registrude Lear tăind ceața în felii subțiri de deriziune

să escaladăm muntele nu era cea mai bună soluție: treizeci de ani bântuisem în căutarea unor comori imposibile

flerul tău obosise. eu – nu-l avusesem niciodată.

Să ocolim muntele – ar fi fost un test un pariu un șantaj al destinului nostru de ignari vânători de vânt.

184

Într-un târziu, de pe partea cealaltă a acelui versant fără nume de-acolo de unde dojana lui Dumnezeuse prelingea spre noi ca o rugăciune obosităne-a ajuns cuvântul străinului:

și atunci, sufocați de lacrimile acelei dimineți fără dinți,ne-am trezit pe umeri cu mântuireace te-a aspirat dincolo de munteleîncremenit acolo ca un pod subțire și delicatla capătul căruia eu încă mai stau cu aceeași cruzime în priviri în timp ce pasărea își înfulecă trilurile iscoditoare de atâtea sfade fără de somn. Craiova, mai 2005

185

Mamei, la șaizeci de ani…

Nu mai poți urca și coborî treptele. Nici pe cele trei prea șubrede ale bucătăriei de vară în care mai demult ți-ai instalat un pat simplude scândură – o voluntară pregătire pentru ce va să fie, mi-ai spus. Însă nici treptele tale nu le mai urci ori cobori: destinul, dacă așa se cheamă plaga în care cuțitul zilelor talestrălucește ca o reptilă, destinul, deci, își cântă perfid așteptata-i izbândă. Prea timpurie, totuși - gândesc temător să nu-mi citești gândul. Dar tu, frumoasă încă în acest trudit schelet pe care-l recunosc de la o mie de leghe, îmi contempli gândul cu ochiul însângerat care nu te-a amăgit niciodată. „Se apropie ceasul”, îmi spui legănându-te în trupul tău ca-ntr-un mausoleu din cea mai pură marmură. „Ești ca o regină asiatică”, îți spun: „privește-ți seminția, astăzi, din calmul înaltei victorii”. Surâzi. Știrbă. Îți duci rușinată mâna la gură: n-ai purtat niciodată placa dentară,nu ți-au plăcut obiectele străine, nici cele de adâncă trebuință. Încă iubești adularea, elogiile fie și mincinoase - dar numai pe ale mele. Surâd și eu, nu mai puțin rușinat, căci ochiu-mi lăuntric înfometează și plânge. Cum să mă apăr ? În ce grai ? Am păstrat puține cuvinte doar pentru tine: câteva substantive viclene și nici un predicat. Cu ele îți vorbesc. Cu înțelesurile lor străvechi. „Ce-ți fac copiii ?” - întrebi și întrebarea ta aburește pereții. „Bine”, îți răspund. Privirea-ți timorată sapă-n adâncu-mi, mă sfredelește, mă arde, mă înăbușă. Nu-ți rezist. „Ai mai slăbit!”- îmi spui gângăvind. .„Pierzi nopțile. Ai grijă”. „Da, am grijă. Voi avea grijă”-, promit. Și iarăși o îmbrățișez cu privirea sfâșiată de spaimă și nu cutez să-i spun că zece douăzeci de ani din existența mea necheltuită îi ofer spre a putea încă să-și îndrepte spatele și să urce și să coboare – fie și numai o dată pe zi - treptele (cele trei șubrezite ale bucătăriei de vară

186

și pe cele puține ale vieții ei de regină asiatică retrasă astăzi la reședința de platină a inimii mele. Destinul ei a fost un lung coridor - cu lumini și umbre, cu suișuri și căderi. A bătut la fiecare ușă spre a-și auzi copiii țipând „Intră !”- și nimic n-a gârbovit-o mai mult decât, uneori, absența răspunsului ori teama acestei absențe. Adesea am uitat să-i deschidem. Și, așa cum s-a obișnuit să trăiască nu s-a plâns niciodată. Nici astăzi. E fericită. Așa spune. Și surâde știrbă cu mâna rușinată la gură ca și când o nevăzută cometă i-ar trece prin bătătură și i-ar face un semn numai de dânsa știut.

Georocu-Mare, 15 august 1997

187

Poetul în fața Apocalipsei

Dacă filosofia este o știință despre nimic, Poezia este o artă întru nimic. Am citit undeva că un îndemn al Mântuitorului - de a vărsa un pic din vasul cu apă sau cu vin, ori, cine mai știe, din paharul chinului și al milei - ar trebui să definească sui generis (rectè, în felul nostru, așa îmi place să citesc latinește în română) această Apocalipsă pe care se pare că o trăim. Se pare? Îndoiala nu-mi aparține, nu revendic orgolii paternaliste ori auctoriale.

Împingând puțin mai încolo gândul întrebător și obscurându-i pe cât posibil voluntar gravitatea chinuitoare, ar însemna că, de fapt, ne aflăm gata pregătiți, ca Noe și ai săi, să ne îmbarcăm pe o corabie, care să ne verse într-un nou Ev. Sau într-un nou și mare Eon. Al Vărsătorului. Unii, mai documentați și, de ce nu, mai înțelepți decât noi, pretind de a-i cunoaște și semnele, și codurile de funcționare, mecanismele utilitare, tainice încă pentru noi-ceilalți, cum ar spune italienii; inițiatice, mă rog frumos. Consecințele însă, mai puțin. În fapt, ele, consecințele sunt aici, se află, spre a spune astfel, în urmă; nu la urmă.

Să presupunem, deci, că apocalipsa există și din atâtea puncte de vedere, inclusiv și mai ales poetice, n-avem motive să ne îndoim că așa și este, și să ne asumăm această întrebare provocatoare a lui Marin Mincu: ce-i de făcut sau ce mai e de făcut dinaintea Alteței Sale? Noi, adică, poeți, noi, adică prăfuitori de hârtii, noi zugravi netrebnici și chinuiți de mânăstiri zidite în margini de râuri de celuloză care, iată, ca un făcut, își tot sporește prețul, proporțional cu diminuarea interesului pentru edificiul care se ridică noaptea și se prăbușește a doua zi.

Va trebui, probabil, după umila-mi părere, să ne mai întrebăm o dată, cu ceva mai multă luciditate și gravitate, cine suntem, de unde venim, ce hram purtăm, ce urmărim, pentru ce, cu cine, unde și cum? Sunt, cum se vede treaba, întrebări sustrase domeniului concurențial al media: ce să facem, criza chiar ele, media, ne-au dat-o cu împrumut, prin delegație. Răspunsuri s-au tot dat în vreo două milenii și un pic, mai ales un pic, fiindcă acesta pare cu mult mai lung decât socoteala noastră „creștină”, oricum, vorba lui Umberto Eco, fatalmente provizorie și accidentală. N-au fost de ajuns, de vreme ce ele, întrebările persistă. Și încă în ce mod și cu ce presiune neîndurătoare.

Prin urmare, dacă Apocalipsa este, nu Sfârșitul, cum s-a tot crezut, ci cel mult un sfârșit, ba mai mult, un sfârșit sortit, programat, să aducă o reînnoire, atunci e limpede că Poetul e chiar vestitorul

188

său. Dar asta a fost dintotdeauna. Chiar dacă puțini l-au crezut. Și mai ales chiar dacă puțini l-au crezut la timp, atunci când Verbul său ar mai fi putut fi de un folos Cetății. Altminteri, el, poetul și cuvântul său, au rămas să compenseze răul à rebours. Dar n-a fost puțin nici asta. Dimpotrivă.

Ce se întâmplă însă atunci/acum și, mai ales, aici. Când Apocalipsa nu mai este doar ceva de vestit, ci aproape in actu, chiar dacă, spre a fi ceva mai orgolioși, așa cum ne stă bine atunci când turma alege rătăcirea, a fost mereu așa de la Început? Ce se întâmplă, deci, cu noi ăștia care pretindem că am ales să chinuim hârtia nu spre a distra gloata, nu spre a întreține hora „de sâmbătă până luni”, precum oșenii noștri dedulciți la ospățuri sapiențiale, ce ni se întâmplă dacă, treziți din coșmar, ne trezim bruscați de propriile vedenii, anchetați de propriile hărăziri, chinuiți de propriile fantasme, responsabili adică de danemarce devastate de chinurile unui prinț nebun substituit într-un poet cu o identitate îndoielnică?

Cucuta ori nu se mai cultivă, ori a ieșit din uz; și, la urma urmelor, cucuta, câtă a fost și mai este, este chiar Cuvântul a cărei biciuire am acceptat-o de bună-voie și nesiliți de nimeni. Am fost aleși, n-am ales noi. Iar ceea ce ni se întâmplă ne depășește. Și totuși, suntem chemați să răspundem. Soluții s-au mai găsit: ici-colo o ardere pe rug, o sinucidere, o tăcere, Tăcerea, Abandonul. Dar pe toate le experimentăm zi de zi și ceas de ceas. În felul nostru original și originar.

Să ne dezmeticim? Să venim cu dezmințiri? Nu e cumva prea târziu? Prea facil? Prea „modern”, ca să zic așa, pentru o postmodernitate care nici ea nu prea stă pe roze? Un ideal ar fi acela să întâlnim roza cu ghimpele salvator care l-a făcut pe Rilke atât de „pur”: dar unde s-o întâlnești printre atâtea parcuri și păduri devastate de nechibzuințe împotriva cărora am clamat zadarnic cu atâta asurzitoare patimă?

Am stabilit cel puțin un lucru sigur, și sigur de la începuturile noastre: instrumentul torturii este Cuvântul. Ni l-am ales singuri. Cum să-l (mai) utilizăm însă când constituția lui a suferit atâtea neliniștitoare metamorfoze ajungând până la un insidios de cursor pe care softiștii pretins avertizați îl traduc „în formă de scobitoare”? Căci, acolo, pe ecranul delicat de constrângător el, Cuvântul, a semnat cine știe cu câtă energie și nechibzuință demisia Scribului vechi care, la opaițul cu untdelemn sideral, inventa delicioase arabescuri pentru a căror trădare nu ne-au ajuns veacuri de inițiere și foame de semne.

Poetul în fața apocalipsei definește în definitiv Poezia în fața propriei ei fantasme, care este trecutul, prezentul și Istoria ei. E, aceasta, o convingere gravă pe care îmi e aproape teamă să o semnez. Și dacă o fac totuși, nu ignor nici una din alternativele mai înainte invocate. Și pe care, din prudență și pudoare, nici nu le mai reamintesc.

189

În rest, rămâne așa cum ne-am înțeles: din puținul care ni s-a dat și din foarte puținul care ne-a mai rămas, Poezia este - sau ar trebui să fie - cel-mai-multul-cu-putință. Poate că ispita de a o lua de la capăt - „înc-odată, iar și iară” - n-ar reprezenta tocmai Tăcerea cea mai rea. Cine știe.

George.Popescu (Răspuns la o anchetă, Craiova, mai 1993).

190

REFERINȚE CRITICE

Cultivat la izvoarele latinității poetice, parcimonios și risipitor cu propriul său talent și generos, ca interpret, cu al altora, George Popescu surprinde în poezia sa de început prin euritmia cvasi-lucrețiană a versului și un simț captivant al realului filtrat prin grilele unei ironii temperate.

Marin Sorescu

Adevăratul debut al lui George Popescu are loc abia în 1993 (Știința veselă) în plin post-textualism și această întârziere, în găsirea tonului propriu, ca și în cazul textualistului Gheorghe Isbășescu, este un argument în plus că apartenența la o „generație de creație” nu se suprapune totdeauna pe o aderență gregară strict biologică. De altfel, el a trecut proba de profesionist al scrisului, prin activitatea neîntreruptă, timp de un deceniu, de cronicar literar la revista „Ramuri” și prin traducerile din italiană. (…).

Prin modestia orgolioasă și prin tenacitatea de scrib anonim, dar și prin talentul autentic, George Popescu reface, la alt nivel, destinul lui Ion D. Sîrbu, scriitorul european devorat de viu de fălcile carnasiere ale unei provincii literalmente textualizante.

Marin Mincu

Opera poetică a lui George Popescu este neîndoielnic de anvergură europeană, nutrită de un dialog neliniștit, spre a o spune numaidecât, între Geneză și Apocalipsă, cu craniul Elenei între mâini, încoronată de un frumusețe pierdută, de care cu toții ne simțim orfani. Poezia lui George Popescu traduce o astfel de sintonie, deloc coincidentă, între lume și cuvânt, care totuși se hrănește dintr-o adecvată interlingua de putere utopică: uneori minerală, precum poezia lui Trakl, alteori disonantă, precum cea a lui Hölderlin, plină de fascinația lucrurilor pe cale de a se întâmpla, limbă suspendată, întreruptă, ca dialog neîmplinit, cu acel diapazon al lui Celan. Cu toate acestea, se cuvine spus fără rezerve că poezia lui George Popescu trăiește dintr-o pură contaminare, din digitația ei inconfundabilă, precum degetele lui El Greco ori urmele liniare ale lui Brâncuși. Este poetul vremurilor întunecate, al naufragiului lucrezian, care nu pierde totuși ace sens tainic de lumină ce

191

își are originea poate în acel „Mare Anonim”, de-ar fi, cel puțin unul, invizibil, în orbitoarea sa waste land. George Popescu e un poet al poeziei, așa cum puțini mai sunt, sedus de solicitările tangibile ale lumii, care a pierdut acel primar limbaj adamic capabil să numească cognoscibilul. Și prin aceasta poetul face apel la o superbă interlingua, șlefuită în corpul cuvântului. Iată de ce opera sa prezintă atât de plină de intensitate și în același timp actuală, văduvă de compromisuri, sensibilă ca o mare orbită (mă gândesc la cea a lui Lorenz) în raport cu lumea. Poezia sa a fost apreciată de cititori fideli, nu doar în România, ci și în Serbia â, Italia și în Brazilia. Opera sa marchează o întreagă lume în devenire, ca și bloggul său „Mondo/Texte”. Și prin urmare, după naufragiul de unul singur se prezintă, un spectator care dezlănțuie un nou cânt.

Marco Lucchesi

Scriind cu ceva vreme în urmă despre Magna Impuritas, constatam aproape un paradox: George Popescu refuză orice inocență și dinamitează ingenuitatea, denunțând, însă, în același timp, sarcastic și sceptic, eficiența lucidității înseși. Puneam atunci această atitudine, pe care azi aș așeza-o sub semnul dificultăților fragilului echilibru, sub emblema unui singur vers („nu eram viu dar pe lama trupului meu testam moartea”), care mă obliga să aduc în discuție existența unui anume, nou, autenticism. (…)

Cum să numesc acest lirism? Dacă m-aș hazarda, aș spune: un lirism al textului care se naște din propria-i devorare, neputând să se depășească pe sine, ajuns cumva într-un impas, privind în urmă cu regret și nostalgie la interstițiile existențiale pe care într-un fel sau altul le recuperează, chiar și păstrând sentimentul artificiului și al iluziei. Vorbeam de impas?! Iată un poem chiar pe tema aceasta, extrem de lapidar, emblematic pentru întreaga poezie a lui George Popescu: „Nu găsesc drumul pentru că sunt în drum: / la capătul acestui cuvânt am ajuns deja mâine / și pâinea altuia mă va înfuleca / și vinul asemeni unui copil handicapat / mă aleargă prin codrul bolii de ieri”.

Mircea A. Diaconu

Dar „Marea Impuritate” nu este doar consecința maculării universale, a unei prozaizări ce reduce orice aspirație la instinctualitate și la materie, ci reprezintă mai cu seamă revenirea la starea de haos, la amestecul iluzoriu dintre lucruri și semne, generat de moartea miturilor, oboseala imaginației și opacificarea cuvintelor care s-au metamorfozat în obiecte. Astfel viziunile coșmarești ale lui George Popescu se particularizează printr-o „explozie” a mitosferei, al unei dejecții invadează

192

lumea obiectelor. Compus secvențial, pe mai multe voci, oarecum în maniera lui T. S. Eliot, cu pendulări permanente între realitate și mit, poemul lui nu se mai naște însă din tentativa de a „reașeza” realul cel mai umil sub constelația imuabilă, atopică și acronică a marilor simboluri și mituri, ci înregistrează, din contră, crepusculul gândirii mito-poetice și, odată cu ea, degradarea absolută a oricărui simbolism, metamorfoza mitului în banda desenată sau video clip, „cum mai tăcea valentino / printre cămășile defunctului eleonora caută / pierduta aromă a cărnii / atât de ieftină cândva / rudof steiner iar nu adolf nu iosif nu nic……../ pe picioare nesigure coboară muntele să bea o bere / la costică a lui șfanț nimic nu-l clintește / pe prințul hamlet din locul trist al balului mascat / pipițe gureșe se urinează pe sinele verde / al unui crâmpei de romanță debilă / raskolnikovii pândesc după uluci cerești moartea lui Dumnezeu”.

Octavian Soviany

Dacă în penultimul volum, Magna Impuritas, realul se afla într-o oarecare măsură bruiat ori chiar ilizibil, întrucât fragmentarismul spectacolului său, asezonat din plin de indicii textuali secretați (ori recrutați) din alertețea sarcasmului, conducea inevitabil la o „derivă textuală acută” (așa cum observa Marin Mincu), în Scrisori se optează pentru coerenta si rezonanta nivelelor energetice interioare emițătoare de sens si purtătoare ale corporalității realului. Discursul poetic se autopropulsează prin forța unei clandestinități aperceptive, ceea ce, în ultimă instanță, atestă definitiv dominația endogenului asupra celor ce sar în ochi…

Dan Bogdan Hanu

193

Cuprins

Un sceptic bine temperat 5

ZILE, APE, LUMINI 9Curriculum și fructe crude fără de miez. 9Intermezzo cu figurine de ceară 10nexul halucinant 11există și alți hamleți… 12sângeroasa scriptură 13vârtejul săptămânii 14guri îndopate cu lene 15

SCRISORI CĂTRE LADY DI (Micile agonii) 16scrijelituri în carne 17tandis baudelairian 18cârlig al spaimei 19pe pervazul verii defuncte 20elan crud 21cristal chin subterfugii 23cu dumnezeu desculț 25copii ai străzii... 26cioburi 27prietenie, spuneai… 28

VALUL DE STICLĂ 30sic itur ad... 31suspectă iarba verde de-acasă… 32selva oscura 36

194

DIN PLICTISEALA CELUILALT VEAC... 38Cabana de bronz a poemului... 38Nu eu. Nu cămașa mea. Nu noaptea 39Nu frica. Ci mâna... 40în disprețul oricărei geometrii... 41Celălalt nu vorbea dar nu era... 42Hârtia suge mocnit... 43în autobuzul 27... 44sens interzis bolii duminica... 45penița dimineții zgârie... 46atâta transparență devine semn... 47cuțitul urcă singur... 48numărul unu visat de el însuși... 49somnia diabolici generis 50altfel de trădare 51

POEMUL ETANȘ 52am văzut funia 52purtătorul de scări 54în vintrele poemului 56vântul discordiei cu noaptea 57supliciul genunchiului îndoit 58plictis înalt – femur al toamnei 59apa își vinde blândețea… 60mută e rana în desenul murdar 61spuzire de penitență 62olimp al aparenței 63orbire de aștri 64obol al vidului 65am ajuns deja mâine 67heralzi fără vârste 68

195

OASPETELE ÎN OGLINDĂ 691-12 69 în camera obscură... 79dejugi cuvântul cercetezi... 80ascuțișul boala sarea... 82taie ochiul adânc... 83

MAGNA IMPURITAS 841-20 113Addenda 114

ȘTIINȚA VESELĂ 117brândușa scămoasă 117țesătură caldă pe cerul însingurat 118printre nimicuri și codice de lux 119după douăzeci de ani 120o prefăcută mutilare 122nu dintr-o altă viață 123albul dens al hârtiei 124în care limbă? 125stadiu de oglindă 126statui poetul și scrumiera 127o despăgubire târzie 128draperia imundă 129jeu de massacre 130când provincia își linge rănile 131în frunzișul pastoralei 132craiova (crochiu la mașina de scris) 133proba poemului 134piața de pasiuni 135Poem, singur 136déborder l’économie de la création 137

196

ea încă dormea 138strigăt întors 139chipul abandonat 140ars transcendi 141predecesori și atât 142un don quijote imund bâlbâit 143nu îngrădiri ci împrejurări 144pe ce nume 145veriga a slăbit 146sicriul e gol 148homo artifex 149în paranteză intră aproape totul 150

Al Treilea Sex 151zidire pe rană 154Niemandsland 155litanie târzie 156o figură retorică o vacanță a lui dumnezeu 157

UIMIRI RĂVĂȘITE 159Zbor de păsări frânte 159Sunt neschimbat 160Epistole către păsări răzlețe 161Poemele orelor nopții 163Fluturul morții 164Joc în doi 165Pentru cel care tace… 166Timpul 167Vei ști 168Ars poetica 169Cădere în sus 170Peisaj natal 171

197

MÂINI RIDICATE 172mlaștina gândului 172statornicia degetelor 173la statul major al iernii 174Frică și anateme 175

ADDENDA 181Eu nu l-am cunoscut pe Marin Sorescu. 181Cântec de trecut muntele 183Mamei, la șaizeci de ani… 185

Poetul în fața Apocalipsei 187

REFERINȚE CRITICE 190