9 789731 663791

ISBN 973166379-7

1

Tomiţă CIULEI

LOGICĂ, ARGUMENTARE ŞIRETORICĂ.

De la raţiunea teoretică la raţiunea practicăîn discursul public

(ediţie revăzută)

LumenIaşi, 2014

Tomiţă Ciulei

2

LOGICĂ, ARGUMENTARE ŞI RETORICĂDE LA RATIUNEA TEORETICĂ LA RAŢIUNEAPRACTICĂ ÎN DISCURSUL PUBLICEDIŢIE REVĂZUTĂTomiţă CIULEI

Copyright Editura Lumen, 2014Iaşi, Ţepeş Vodă, nr.2

Editura Lumen este acreditată CNCS

edituralumen@gmail.comprlumen@gmail.com

www.edituralumen.rowww.librariavirtuala.com

Redactor: Roxana Demetra STRATULATDesign copertă: Roxana Demetra STRATULAT

Reproducerea oricărei părţi din prezentul volum prin fotocopiere,scanare, multiplicare neautorizată, indiferent de mediul detransmitere, este interzisă.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiCIULEI, TOMIŢĂ

Logică, argumentare şi retorică : de la raţiuneateoretică la raţiunea practică în discursul public / TomiţăCiulei. - Ed. rev.. - Iaşi : Lumen, 2014

ISBN 978-973-166-379-1

16(075.8)

3

Tomiţă CIULEI

LOGICĂ, ARGUMENTARE ŞIRETORICĂ.

De la raţiunea teoretică la raţiunea practicăîn discursul public

(ediţie revăzută)

LumenIaşi, 2014

Tomiţă Ciulei

4

Pagină lăsatăgoală intenţionat

Logică, argumentare şi retorică.

5

Cuprins

Notă asupra ediţiei ......................................................................... ......7

Partea ILogică, limbaj şi cunoaştere

1.1. Logică şi comunicare.............................................................. ....111.1.1. Principiile logice şi comunicarea .................................. 121.1.2. Logică, gândire şi limbaj ................................................ 221.1.3. Cunoaştere şi limbaj....................................................... 27

1.2. Retorică şi cunoaştere ............................................................ ....571.2.1. Retorică şi neoretorică ................................................... 571.2.2. Retorică şi cunoaştere .................................................... 64

Partea a II-aRaţionament, argumentare şi discurs

2.1. Discurs şi raţionament ........................................................... ....812.1.1. Raţionamentele deductive ............................................. 822.1.2. Raţionamentele inductive.............................................. 922.1.3. Argumentarea ................................................................. 952.1.4. Sofistica.......................................................................... 1052.1.5. Persuasiunea.................................................................. 109

2.2. Discurs şi argumentare .......................................................... ..1132.2.1. Structura discursului .................................................... 1152.2.2. Tipuri şi forme ale discursului .................................... 1192.2.3. Opinia publică............................................................... 1352.2.4. Deteriorarea discursului public .................................. 140

Partea a III-aDimensiuni etice şi deontologice în practica

discursului3.1. Libertatea presei şi obiectivitatea acesteia ............................... ..1603.2. Aspecte legislative în domeniul comunicării publice......... ..170

Extras din volumul: Ciulei, T. (2014). Logică, argumentare şi retorică.De la raţiunea teoretică la raţiunea practică în discursul public (Rev. ed.).

Iaşi, România: Lumen.

Tomiţă Ciulei

6

Anexe............................................................................................... 183

Bibliografie...................................................................................... 261

Extras din volumul: Ciulei, T. (2014). Logică, argumentare şi retorică.De la raţiunea teoretică la raţiunea practică în discursul public (Rev. ed.).

Iaşi, România: Lumen.

Logică, argumentare şi retorică.

7

Notă asupra ediţiei1

Încă de la început trebuie să subliniez faptul că rândurilece urmează îşi doresc a avea, înainte de toate, un scop didactic.De aici şi slaba reprezentare a noutăţii informative în favoareaprezentării tezelor consacrate şi verificate. Noutate rezidând,poate, în structura şi arhitectura argumentării: de la principiileformale, structurale, ale gândirii la cele determinând comunicareacircumstanţială.

Adresându-mă, în primul rând, studenţilor ce se formeazăîn domeniul comunicării, dar şi celor ce au înţeles că indiferentcare le este specializarea, comunicarea reprezintă o categorietranscendentală a zilelor noastre, am ales a evoca texte funda-mentale pentru a întemeia cele expuse, de la Platon şi Aristotel laKant, Wittgenstein sau Saussure, şi până la operele unor iluştriprofesori români care s-au dedicat studiului discursului şicomunicării în spaţiul public. Şi mă refer aici la operele unorautori precum C-tin Sălăvăstru, Dumitru Borţun, Ghe. Mihai,Septimiu Chelcea, Daniela Rovenţa-Frumuşani, ca să amintescdoar câţiva dintre aceştia.

Modul în care lucrarea este structurată reprezintă părereaautorului asupra a ceea ce este discursul public: un produs, unefect al unei etape epistemologice, determinate în timp,revendicându-se în formă de la structuri logico-formale, şi înmaterie de la adevăr. Este o icoană a vremurilor, o construcţiesocială ascultând însă de rigorile raţiunii pure. Când discursulpublic se dezice de oricare dintre aceste dimensiuni eşuează înpatologii comunicaţionale, unele nevinovate, altele păstrândimoralitatea resorturilor ce le-au provocat.

1 În fapt, ediţia de faţă înlocuieşte ediţia din 2008, ediţie care, în acord cueditorul, datorită unor erori mari de formă dar şi de conţinut, a fost retrasădefinitiv din spaţiul public.

Extras din volumul: Ciulei, T. (2014). Logică, argumentare şi retorică.De la raţiunea teoretică la raţiunea practică în discursul public (Rev. ed.).

Iaşi, România: Lumen.

Tomiţă Ciulei

8

De aici şi nevoia stabilirii unei paradigme logico-formale şimateriale a discursului public, care să asigure împlinirea uneiadintre cele mai importante funcţii a comunicării: aceea de amodifica (în bine!) comportamente, atitudini, aşteptări sau acţi-uni. Lăsată la voia întâmplări, în spatele unei greşite înţelegeri alibertăţii de expresie, comunicarea, aşa cum se manifestă astăzi înspaţiul public, devine resortul unei ştiinţe (sic!) ce se poate numipăreologie.

Extras din volumul: Ciulei, T. (2014). Logică, argumentare şi retorică.De la raţiunea teoretică la raţiunea practică în discursul public (Rev. ed.).

Iaşi, România: Lumen.

Logică, argumentare şi retorică.

9

Partea ILogică, limbaj şi cunoaştere

1.1. Logică şi comunicare1.1.1. Principiile logice şi comunicarea1.1.2. Logică, gândire şi limbaj1.1.3. Cunoaştere şi limbaj

1.2. Retorică şi cunoaştere1.2.1. Retorică şi neoretorică1.2.2. Retorică şi cunoaştere

Extras din volumul: Ciulei, T. (2014). Logică, argumentare şi retorică.De la raţiunea teoretică la raţiunea practică în discursul public (Rev. ed.).

Iaşi, România: Lumen.

Tomiţă Ciulei

10Extras din volumul: Ciulei, T. (2014). Logică, argumentare şi retorică.

De la raţiunea teoretică la raţiunea practică în discursul public (Rev. ed.).Iaşi, România: Lumen.

Pagină lăsatăgoală intenţionat

Logică, argumentare şi retorică.

11

1.1. Logică şi comunicare

Fără îndoială că studiul asupra comunicării publice, înspecial, şi a comunicării în general, nu poate debuta fără un recursnecesar în fundamentele logice şi epistemologice ale acesteia.Măcar pentru faptul că logica are ca drept obiect gândireaomenească în toată desfăşurarea ei: de la raţionamente şiinferenţe, la argumente şi judecăţi. Logica stabileşte care suntregulile şi normele pe care trebuie să le respectăm, ori de câte oriexercităm un act cognitiv, astfel încât să rămânem în sferaadevărului. Dacă această cerinţă poate ţine de conţinutul gândiriinoastre, logica vine şi întemeiază, în primul rând corectitudineaformală a gândirii noastre. Cu alte cuvinte, logica nu esteinteresată atât de adevărul conţinuturilor noastre cognitive cât maiales de validitatea operaţiilor pe care le întreprindem cu acesteconţinuturi. Ori numai această teză ar fi suficientă pentru ca oricestudiu asupra comunicării să înceapă cu o anume revendicare dinlogica formală. Pentru că întreaga comunicare este un corp deconţinuturi constituite, însă, într-o anume formă. Este atitudineace caracterizează comunicarea în mod special în cea de-a douaparte a sec XX. Este o atitudine determinată de mutareaaccentului dinspre ethos (caracterizând lumea greacă) şi pathos(caracteristica gândirii moderne) înspre „teoretizarea logos-ului.Monopolul logicii şi al ştiinţei are aici un oarecare amestec. Ca şidistanţa tot mai mare dintre cuvinte şi lucruri, rod al accelerăriiistoriei.” (Meyer, 2010: 72)

Gândirea validă, corectă, urmăreşte prinderea adevărului.Însă, o dată găsit, acesta trebuie împărtăşit. Iar acest lucru seîntâmplă prin comunicare, pe care de la bun început o delimitămde jurnalism. Relaţia lor este una de la gen la specie: comunicareanu este doar jurnalism, însă jurnalismul este doar comunicare2.

2 Afirmaţia poate părea exagerată, cel puţin în cea de-a doua ei parte. Avemînsă în vedere doar aspectul comunicaţional al jurnalismului, eludând celelalte

Extras din volumul: Ciulei, T. (2014). Logică, argumentare şi retorică.De la raţiunea teoretică la raţiunea practică în discursul public (Rev. ed.).

Iaşi, România: Lumen.

Tomiţă Ciulei

12

1.1.1. Principiile logice şi comunicarea

Toată normativitatea, toată validitatea gândirii întemeiatălogic stă în principiile logice, sau mai bine numite: principiilegândirii. Eludarea oricărui asemenea principiu duce la situareagândirii din logic în (pato)-logic. Nici o gândire corectă nu se poatedesfăşura în afara acestor principii3.

a. Principiul identităţii. Înţelesul acestui principiu estecă definiţia unei noţiuni trebuie să rămână constantă. Altfel spus,trebuie să existe identitate între orice noţiune şi totalitatea notelorce alcătuiesc conţinutul ei. Orice noţiune trebuie să fie mereuidentică cu ea însăşi: AidA.

Aristotel a examinat cu atenţie problemele identităţii înlegătură cu teoria categoriilor şi cu teoria definiţiei. Astfel, înMetafizica (1965, V, 9), el caracterizează identitatea: „De aici reieselimpede că identitatea este un fel de unitate, o unitate de existenţăa unei pluralităţi sau aceea care rezultă din considerarea maimultor lucruri ca unul, ca atunci cînd spunem că un lucru esteidentic cu sine, caz în care acelaşi lucru e socotit ca două lucruri”.Dar cel care a formulat cu toată claritatea principiul identităţii afost Leibniz: Fiecare lucru este ceea ce este. Principiul identităţii nu esteo tautologie sau un truism. Formula AidA precizează că A (unobiect, o noţiune, un termen) este el însuşi şi nu este totodată altceva.Verbul este are în acest context un înţeles deosebit. Verbul nuasociează un predicat unui subiect (copilul este ingenuu), nu includeo clasă într-o altă clasă (omul este vivipar), nu exprimă existenţa

aspecte care îl definesc: public, marketing, management, s.a.m.d.3 În ceea ce priveşte principiile logice ar fi bine să subliniem faptul că ele nu aufost descoperite de cineva anume într-un veac anume. E drept că au fostformulate şi formalizate de Aristotel sau de Leibniz, însă ele decurg dingândirea însăşi. Îi sunt cosubstanţiale! Din acest motiv le respectăm, adeseori,într-o manieră inconştientă, fără vreun control cognitiv activ. Respectarea loreste o necesitate!

Extras din volumul: Ciulei, T. (2014). Logică, argumentare şi retorică.De la raţiunea teoretică la raţiunea practică în discursul public (Rev. ed.).

Iaşi, România: Lumen.

Logică, argumentare şi retorică.

13

(plouă!) nu exprimă nici chiar operaţia de identificare (Bucureşti estecapitala României). Principiul indentităţii nu se referă la cazuriasemănătoare acestora, circumstanţiale. Principiul identităţiienunţă ceva mult mai profund: persistenţa substanţei, a esenţei lucrului.Principiul identităţii impune ca dincolo de accidente, ceea ce esteenunţat să rămână acelaşi în substanţa sa.

Consecinţele cele mai importante ale respectăriiprincipiului identităţii se fac simţite în teoria discursului, încomunicare, în argumentare. Căci o argumentare corectă nu sepoate închega fără respectarea principiului identităţii. Nu putemface nici un pas înainte, pe calea raţionării, dacă, referindu-ne laceva, înţelegem de fapt altceva. Dacă A este B şi B este C, putemstabili (în anumite condiţii) o relaţie între A şi C (A este C),numai dacă B reprezintă acelaşi obiect în ambele afirmaţii.Înţelegerea mesajului, decriptarea lui ar fi imposibilă dacă termeniipe care îi folosesc nu ar avea aceleaşi înţelesuri. Gîndirea opereazăcu noţiuni, reprezentate în limbă prin cuvinte. Noţiunile, respectivcuvintele aferente, reflectă diferitele obiecte, reale sau ideale, carealcătuiesc universul. Principiul identităţii reclamă ca noţiunile,respectiv cuvintele, să-şi păstreze înţelesul în cadrul unui demers raţional.Fără respectarea acestei cerinţe minimale, nu ne putem înţelege:este ca şi cum am vorbi limbi diferite.

O noţiune este identică cu ea însăşi, adică îşi conservăsemnificaţia, atunci cînd ea reflectă acelaşi obiect. Dacă obiectul asuferit transformări, şi noţiunea trebuie să suporte modificărisimilare. Dacă însă obiectul a rămas neschimbat, şi noţiuneatrebuie să rămînă aceeaşi.

În concluzie, respectarea principiului identităţii estecapitală pentru ceea ce numim discurs. Pentru că cerinţa lui este,înainte de toate, una semantică. Încălcarea acestui principiu ducela paralogisme dar şi la sofisme, erori pe care, aşa cum vom vedeamai jos, le introducem în categoria patologiilor de argumentare.

Corespondenţa semantică, dintre semne (cuvinte) şiobiecte (noţiuni), nu este perfectă, biunivocă, de tipul un semn - un

Extras din volumul: Ciulei, T. (2014). Logică, argumentare şi retorică.De la raţiunea teoretică la raţiunea practică în discursul public (Rev. ed.).

Iaşi, România: Lumen.

Tomiţă Ciulei

14

obiect, un obiect - un semn. Aceasta se realizează abia în limbajeleformale, construite artificial. În cadrul limbajelor naturale, serealizează o corespondenţă multivocă, de tipul un semn - mai multeobiecte, un obiect - mai multe semne. După părerea ilustruluiprof. Botezatu: în acest fel apar omonimia şi sinonimia. Aceastăsituaţie, care denotă complexitatea raportului dintre limbă şigîndire, a fost denumită dualism asimetric al semnului lingvistic. Caresînt recomandările principiului identităţii pentru a dominadificultăţile generate de intervenţia polisemiei şi sinonimiei?

- Analiza limbajului nu este suficientă pentru a verifica respectareaprincipiului identităţii, ci trebuie să examinăm înlănţuirea ideilor.

- Întrucît controlul înţelesului unui cuvînt nu se poaterealiza decît prin intermediul definiţiei, se recomandă să avemprezentă pe lângă fiecare termen şi definiţia acestuia. Numai în acest chipse pot evita confuziile4.

b. Principiul non-contradicţiei. Pe scurt, acest principiupoate fi astfel formulat: o noţiune nu poate să fie şi să nu fie în acelaşitimp şi sub aceleşi raport. Formal, vorbim despre negarea conjuncţieidintre

p şi ~p.Sau altfel scris:~ (p&~p).În fond, principiul non-contradicţiei se poate reduce la

principiul identităţii, căci dacă o noţiune este identică cu sineînsăşi, nu se poate să-i atribuim şi să nu-i atribuim, în acelaşi timpşi sub acelaşi raport, nişte calităţi. Uneia şi aceleiaşi noţiuni nu i sepot atribui două însuşiri contradictorii.

Şi acest principiu îşi are o primă formulare în opera luiAristotel. Stagiritul este gînditorul care l-a caracterizat precis,ridicându-l la demnitatea de principiu suprem al tuturor lucrurilor

4 Aceasta este una din cerinţele preliminare ale unei dezbateri: definireatermenilor. Căci dacă fiecare argumentează pe un conţinut, irelevant pentruinterlocutor, atunci dialogul este superb dar lipseşte cu desăvârşire.

Extras din volumul: Ciulei, T. (2014). Logică, argumentare şi retorică.De la raţiunea teoretică la raţiunea practică în discursul public (Rev. ed.).

Iaşi, România: Lumen.

Logică, argumentare şi retorică.

15

şi gândurilor, un principiu sigur şi necesar5. Principiul contradicţiei(după numele său tradiţional) este expus şi analizat în Metafizica(1965, IV; 3, 1005 b 19) după cum urmează: ”este peste putinţă caunuia şi aceluiaşi subiect să i se potrivească, şi totodată să nu i sepotrivească sub acelaşi raport unul şi acelaşi predicat... Acestprincipiu e cel mai sigur dintre toate căci el cuprinde în sinecaracteristicile arătate mai sus. Într-adevăr, e peste putinţă ca unom să-şi poată închipui că unul şi acelaşi lucru este şi totodată nueste”.

Cu alte cuvinte, este imposibil ca un lucru să posede şi să nuposede aceeaşi proprietate (în acelaşi timp şi sub acelaşi raport).Considerînd propoziţiile şi valoarea lor alethică, obţinemaserţiunea că este imposibil ca o propoziţie să fie şi să nu fie adevărată (înacelaşi timp şi sub acelaşi raport).

Dacă principiul identităţii este conexat cu operaţia logică aafirmaţiei, în sensul că este exprimat fără folosirea negaţiei (un lucrueste ceea ce este), principiul necontradicţiei (şi al terţului exclus) esteintim asociat cu operaţia logică a negaţiei. Principiul necontradicţieise referă la propoziţiile contradictorii (acelea la care una estenegaţia celeilalte), stipulând că două propoziţii contradictorii nupot fi ambele adevărate (în acelaşi timp şi sub acelaşi raport).Dacă una este adevărată, cealaltă trebuie să fie falsă.

5 Leibniz consideră că cerinţa necontradicţiei este forma negativă a identităţii şiîi conferă o formulare generală, care asociază şi exigenta terţului exclus: ”opropoziţie este sau adevărată sau falsă”.

Extras din volumul: Ciulei, T. (2014). Logică, argumentare şi retorică.De la raţiunea teoretică la raţiunea practică în discursul public (Rev. ed.).

Iaşi, România: Lumen.

Continuarea acestui volum o puteţi lectura achiziţionând volumul de pe

sau din librăriile noastre partenere.

www.edituralumen.rowww.lumenpublishing.com

9 789731 663791

ISBN 973166379-7