Finante Capitol 2

8/20/2019 Finante Capitol 2

1/39

Cheltuielile publice sunt un concept financiar al cărui conţinut îlreprezintă exprimarea în formă bănească a relaţiilor economico-sociale apăruteîntre stat (pe de o parte) şi persoane fizice şi juridice (pe de altă parte) cu ocazia

folosirii resurselor financiare ale statului şi în scopul exercitării funcţiilor şiatribuţiilor acestuia.

Conceptul de cheltuieli publice este legat de îndeplinirea funcţiei dealocare a finanţelor publice şi anume de componenta ei privind repartizarea şiutilizarea resurselor financiare ale statului.

În sfera de cuprindere a acestor cheltuieli se includ, după criteriulinstituţiei care le efectuează:

1.

cheltuieli publice efectuate de administra ţ iile publice centrale de stat ,care pot fi particularizate după sursa de finanţare în:

a.

finanţate din bugetul de stat (bugetul central de stat, în cazul statelorfederative),

b. finanţate din bugetul asigur ărilor sociale de stat,c.

finanţate din fonduri speciale (bugetare sau extrabugetare);

2.

cheltuieli publice efectuate de administra ţ iile publice locale, care, încazul statelor federative, se regăsesc pe două niveluri ale ierarhieistructurii administrativ-teritoriale:

a. efectuate de organele administrativ-teritoriale intermediare (state,

provincii, regiuni ş.a.), b.

efectuate de organele administrativ-teritoriale locale (oraşe, comuneetc.);

3. cheltuieli publice efectuate de organisme/administra ţ ii interna ţ iona-le/suprana ţ ionale.

Sistemul cheltuielilor

publice


2/39

Unele din aceste cheltuieli pot fi transferuri între componentelesistemului naţional de bugete. Dacă luăm drept criteriu includerea sau nu aacestor transferuri în cheltuielile publice, acestea se clasifică în:

1. cheltuieli neconsolidate, care cuprind respectivele transferuri, fiind

deci totalul cheltuielilor publice din sistemul naţional de bugete:

TCP = Cc + Ci + Cl, (1.1)unde:TCP = total cheltuieli publice,Cc = cheltuielile publice ale administraţiilor publice centrale,Ci = cheltuielile publice ale organelor administrativ-teritoriale intermediare,Cl = cheltuielile publice ale organelor administrativ teritoriale locale;

2.

cheltuieli consolidate, care nu cuprind respectivele transferuri:

CPC = TCP – T, (1.2)unde:CPC = cheltuieli publice consolidate,T = transferuri între administraţiile publice centrale şi cele intermediare

şi locale.

Destinaţia cheltuielilor publice generează o structur ă a lor pe două componente:

1.

avans de produs intern brut , reprezentând cheltuieli ale instituţiilor publice pentru formarea brută de capital;

2.

consum definitiv de produs intern brut , reprezentând orice altecheltuieli ale instituţiilor publice, numite în mod obişnuit şi curentesau de funcţionare.

Cheltuielile publice pot fi structurate şi după criteriul sursei formale definanţare:

1. cheltuieli bugetare, finanţate din bugetul de stat, din bugetul

asigur ărilor sociale de stat, din bugetele locale/intermediare sau din bugetele instituţiilor publice autonome;2.

cheltuieli finan ţ ate din fonduri cu destina ţ ie special ă;3.

cheltuieli extrabugetare, finanţate din resurse financiare neincluse în bugetele administraţiilor/instituţiilor publice; veniturile care se potconstitui ca extrabugetare sunt menţionate sau decurg din prevederilegale; cheltuielile efectuate din aceste venituri sunt stabilite în modautonom de administraţia/instituţia publică ce a realizat venituriextrabugetare; atât veniturile, cât şi cheltuielile respective sunt definiteîntr-un plan de venituri şi cheltuieli extrabugetare şi sunt supuse

controlului financiar privind legalitatea constituirii/utilizării lor;


3/39

4. cheltuieli efectuate din bugetul Trezoreriei publice (în statele în carelegea prevede execuţia bugetului de stat prin Trezoreria publică).

Toate aceste patru criterii de structurare a cheltuielilor publice au învedere con ţ inutul lor. Din acest conţinut rezultă evident deosebirea întrecheltuielile publice şi cheltuielile bugetare:

1.

Sfera cheltuielilor publice o include pe cea a cheltuielilor bugetare,adică acestea din urmă sunt parte a celor dintâi şi le includ numai pecele efectuate din bugetul de stat, din bugetele locale/intermediare şidin bugetul asigur ărilor sociale de stat. Cheltuielile publice le includ

pe acestea şi, în plus, pe cele efectuate din fonduri extrabugetare, dinfondurile autorităţilor/instituţiilor internaţionale/supranaţionale sau dinveniturile proprii obţinute de instituţiile publice.

2.

Cheltuielile bugetare se efectuează strict pe baza creditelor bugetare,în timp ce cheltuielile publice se efectuează şi pe baza altor sursefinanciare decât creditele bugetare. Aceasta înseamnă că efectuareacheltuielilor bugetare se poate face strict în limita şi pe baza aprobăriilor de către Parlament sau de către autoritatea intermediar ă/locală investită de acesta pentru a aproba bugete. Aceasta mai înseamnă şi că efectuarea cheltuielilor bugetare este determinată nu numai deconstituirea/existenţa resurselor de finanţare, ci şi, în mod neapărat, deexistenţa aprobării din partea organului legislativ pentru efectuarealor.

2.1 Clasificarea cheltuielilor publice

Varietatea cheltuielilor publice a f ăcut necesar ă introducerea unor criterii pentru structurarea lor. Necesitatea decurge din nevoile de analiză ante sau postfactum, dar şi din cerinţele procesului de elaboarare a bugetelor/programelor/ planurilor financiare şi de definire a indicatorilor bugetari.

Clasificaţia cheltuielilor publice se poate face pe baza criteriilor deconţinut, deja menţionate, dar şi pe baza unora opera ţ ionale rezultate din practicafinanciar ă, în primul rând bugetar ă, şi din practica statistică a diferitelor state. În

prezent sunt uzuale, de asemenea, criterii rezultate din practica şi cerin ţ ele unororganisme cu vocaţie internaţională sau mondială.

Principalele criterii de clasificaţie operaţională sunt:1.

Clasificaţia administrativă, bazată pe instituţiile prin care seefectuează cheltuielile publice: minister, departament, judeţ etc.Motivaţia acestei clasificaţii rezultă din faptul că asigur ă o repartizarea cheltuielilor pe o structur ă existentă, bine ierarhizată şi care permiteidentificarea comodă a ordonatorilor de credite, a beneficiarilor şi a

legăturilor lor „pe verticală”. Dezavantajul rezidă în aceea că structura


4/39

administrativă sufer ă modificări relativ dese, ceea ce îngreunează analizele comparative în dinamică; de pildă, o comună/instituţie estearondată „azi” unui judeţ/minister, iar „mâine” altuia, astfel încâtdinamica cheltuielilor trebuie ajustată în cazul unei analize a

evoluţiilor plurianuale.2.

Clasificaţia economică presupune două grupări:

A.

după natura cheltuielii:

a)

cheltuieli curente sau de funcţionare, adică acelea care asigur ă întreţinerea activităţii instituţiei publice beneficiare, reprezentândconsumuri definitive şi care anual trebuie reînoite;

b)

cheltuieli de capital , numite şi de investiţii, care au în vederedezvoltarea şi modernizarea instituţiei beneficiare;

B.

după tipul de cheltuială:

c) cheltuieli privind serviciile publice, care presupun existenţa unei

contraprestaţii aferente, ca de exemplu remunerarea unui serviciu(munca unui funcţionar, o reparaţie efectuată de un depanator), plataunor furnituri etc.;

d)

cheltuieli de transfer, care nu presupun contraprestaţie; ele reprezintă trecerea unor sume de bani de la buget la dispoziţia unor:• persoane fizice (pensionari, studenţi, elevi şomeri etc.), în care caz

cheltuielile au caracter social pentru că au în vedere susţinerea lor

ca indivizi f ăcând parte din categorii sociale defavorizate sau cuhandicap;

• administraţii locale (judeţ, municipiu, oraş, comună), în vedereacompletării resurselor lor financiare, în care caz au caracter mixt(şi social şi economic);

•

altor persoane juridice (instituţii, întreprinderi ş.a.), sub formă desubvenţii (de costuri, de export, de restructurare, de redresarefinanciar ă etc.), în care caz au caracter economic.

3.

Clasificaţia funcţională, care are în vedere structura de activitate:

domenii, ramuri, sectoare, zone, regiuni. Această clasificaţie estefavorabilă realizării obiectivelor de politică economică şi financiar ă astatului deoarece permite identificarea unor activităţi sau spaţiigeografice care sunt cele mai recomandabile pentrustimulare/descurajare prin pârghiile fiscală, vamală, a cheltuielilorguvernamentale.

4.

Clasificaţia financiară are în vedere momentul în care este efectuată cheltuiala şi modul în care sunt afectate resursele financiare publice:

a) cheltuieli definitive, care se finalizează prin plăţi la scadenţe certe,astfel încât sting angajarea statului pentru realizarea unui anumit


5/39

obiectiv; de pildă, plata salariilor angajaţilor unui spital public sauvirarea unei sume în contul unei lucr ări de investiţie la o primărie;

b) cheltuieli temporare, reprezentând operaţiuni de trezorerie, reflectateîn conturi speciale, vizând rambursarea unor împrumuturi publice sau

regularizarea unor avansuri;c) cheltuieli virtuale, reprezentând cheltuieli care se pot declanşa numai

condiţionat de producerea unui eveniment/risc; de exemplu: garanţiide stat (statul va suporta cheltuieli numai în măsura în care celgarantat nu îndeplineşte anumite clauze/condiţii pe care şi le-a asumatfaţă de cel faţă de care statul a garantat); de asemenea, cheltuieli dinrezerve (din rezerva bugetar ă, de exemplu, se acordă ajutor financiarunor zone calamitate).

5. Clasificaţia ONU, folosită inclusiv de insituţiile sale specializate,

poate fi:a)

func ţ ional ă, identificând cheltuielile după destinaţia lor:

•

servicii publice generale (aparatul şi administraţia celor trei puteri înstat: legislativ, executiv, jurisdicţional),

•

apărare,•

educaţie,•

sănătate (inclusiv cercetare fundamentală),•

securitate socială şi bunăstare (asistenţă, asigur ări, protecţie, toate denatur ă socială),

•

acţiuni economice,•

locuinţe şi servicii comunale,•

recreaţie, cultur ă, religie,•

alte cheltuieli;

b) economică, identificând cheltuielile după implicarea produsului intern brut:

• consum final , formarea brută de capital (investiţii în capital fix,creşterea stocurilor materiale, achiziţii de terenuri, activenecorporale, transferuri de capital).

2.1.1 Structura cheltuielilor bugetare în România

În practica bugetar ă a României, structura cheltuielilor bugetare, ca partea celor publice, a cunoscut modificări pronunţate şi alerte mai ales după 1990.Reformarea economiei şi a statului a necesitat şi o reformă a bugetului în toatecomponentele procesului bugetar. Se regăsesc în aceasta: reforma fiscală, elementeale reformei administrative şi instituţionale, aspecte ale reformei legislative etc. În


6/39

planul structurii cheltuielilor bugetare, bugetul de stat, aşa cum a fost el elaborat pentru anul 2004, include la cheltuieli o structur ă pe trei criterii.

Clasificaţia economică grupează cheltuielile în capitole, subcapitole,articole şi aliniate, ceea ce permite definirea conturilor din contabilitatea publică înmăsur ă să reflecte fidel alocarea fondurilor şi execuţia bugetar ă.

Structura cheltuielilor bugetare, conform acestei clasificaţii, se prezintă astfel:

I. Cheltuieli curente, din care:1. Cheltuieli de personal2. Cheltuieli materiale şi servicii3. Subvenţii4. Prime

5.

Transferuri, din care:a)

consolidabile: de la bugetul de stat către bugetele locale şifondurile speciale;

b) neconsolidabile: burse, alocaţii, pensii, ajutoare, indemnizaţii,contribuţii, cotizaţii, subvenţii la unele dobânzi

bancare ş.a. pentru studenţi şi elevi copii,IOVR, alte persoane defavorizate/handicapate,organisme internaţionale etc.

6. Dobânzi aferente datoriei publice7.

Rezerve

II.

Cheltuieli de capital

III.

Împrumuturi acordate

IV. Rambursări de credite şi pl ăţ i de dobânzi şi comisioane, din care:

a) privind creditele externe din care:- rambursări;- plăţi de dobânzi şi comisioane;

b)

privind creditele interne, din care:-

rambursări;

-

plăţi de dobânzi şi comisioane.

Clasificaţia funcţională grupează cheltuielile pe păr ţi, ceea ce permiteidentificarea sectoarelor de activitate, astfel:

I.

Servicii publice generale, în care se include sectorul „Autorităţi publice”: Preşedinţia, autorităţile legislative, cele judecătoreşti, celeexecutive şi alte organe ale autorităţilor publice

II.

Apărare, ordine publică şi siguran ţă na ţ ional ă, în care se includarmata, poliţia, protecţia şi paza contra incendiilor, jandarmeria,

instituţiile siguranţei naţionale ş.a.


7/39

III. Cheltuieli social-culturale, în care se includ sectoarele „Învăţământ”,

„Sănătate”, „Cultur ă, religie şi acţiuni pentru activitatea şi de tineret”şi „Asistenţă socială”

IV.

Servicii şi dezvoltare publică , locuin ţ e, mediu şi ape V.

Ac ţ iuni economice, care includ marile sectoare din economie:industrie, agricultur ă şi silvicultur ă, transporturi şi comunicaţii, altesectoare economice

VI. Alte ac ţ iuni, în care se includ cercetarea ştiinţifică ş.a.

VII.

Ac ţ iuni pe bază de Hot ărâri ale Guvernului, în care se includ fondulde rezerve bugetare, fondul de interven ţ ie pentru calamit ăţ i naturale şi sinistra ţ i şi fondul la dispozi ţ ia Guvernului pentru rela ţ ii cu

Republica Moldova.

VIII. Împrumuturi acordate

IX.

Transferuri pentru bugetul asigur ărilor sociale

Clasificaţia administrativă sau instituţională grupează cheltuielile peinstituţii publice centrale autonome, cum sunt ministerele, agenţiileguvernamentale ş.a. Toate acestea au statut de ordonator de credite principal, care

primeşte resurse şi le defalcă pentru nevoi proprii şi pentru instituţiile care le sunt

subordonate (ordonatori de credite secundari, care, în plan bugetar, au atribuţiisimilare faţă de unităţile care le sunt subordonate – adică ordonatorii de crediteter ţiari).

În buget, cheltuielile apar întâi pe total, conform clasificaţiei economice.În continuare apar cheltuielile defalcate pe păr ţi, conform clasificaţiei funcţionale,

prezentate distinct pe sectoare şi, în cadrul lor, detaliat pe capitole, subcapitole,articole şi aliniate, prevăzute în clasificaţia economică. În final apar cheltuieliledefalcate conform clasificaţiei administrative, adică pe fiecare minister, în cadrulfiecăruia detaliat pe sectoare, conform clasificaţiei funcţionale, şi pe capitole,subcapitole, articole şi aliniate, prevăzute în clasificaţia economică.

Astfel, de exemplu, la partea a III-a, sectorul „Învăţământ” sunt înscrisetoate cheltuielile f ăcute în acest scop, indiferent de ministerul/instituţia care le face,defalcat pe capitole de cheltuieli „Curente” (de personal, materiale şi servicii şialtele, dacă este cazul) şi „De capital”. Practic, celelalte capitole (împrumuturi şirambursări) nu apar, nefiind specifice acestui sector de activitate. Aceste cheltuielireprezintă totalul cheltuielilor pentru învăţământ, prevăzute în clasificaţiaadministrativă la fiecare minister în parte, deoarece astfel de cheltuieli tipice pentruMinisterul Educaţiei şi Cercetării sunt efectuate ca şi cheltuieli netipice de cătrealte ministere, cum sunt: Ministerul Apăr ării, Ministerul de Interne, MinisterulTransporturilor ş.a.


8/39

2.2 Analiza structurală şi dinamică a cheltuielilor publice

Acest gen de analiză se practică în mod curent pentru a depista tendinţeleşi orientările privind evoluţia cheltuielilor publice şi, în particular, a celor bugetare,

precum şi pentru efectuarea unor comparaţii internaţionale. Principalele grupe deindicatori utilizaţi în acest scop sunt:

1. mărimea (cuantumul, volumul) cheltuielilor în expresie nominală şi reală;

2. structura cheltuielilor, ca pondere a componentelor în total;

3. indicii de creştere a cheltuielilor;

4.

ponderea cheltuielilor în produsul intern brut;5.

cuantumul per capita.

1.

Pentru calculul în expresie reală a cuantumului cheltuielilor estenecesar să se definească anul de referinţă, adică cel ale cărui preţuri suntconsiderate ca etalon într-o analiză dinamică, preţuri numite „constante”. Fie 0(zero) indicele prin care identificăm acest an într-o succesiune temporală pentrucare se efectuează analiza şi t indicele prin care identificăm un an oarecare înrespectiva serie dinamică (t = 1,2,...T). Fie Cn cuantumul cheltuielilor în expresienominală şi Cr cuantumul lor în expresie reală. Oricare din aceşti doi indicatorisunt indexabili temporal cu indicele t şi avem în plus că:

00 Cr Cn = (2)Se defineşte indicele de preţuri al anului t în raport cu cel de referinţă

0/tIGP , numit deflator. Cuantumul cheltuielilor în expresie reală în anul t este:

0/ttt IGP/CnCr = (3.1)Pentru informaţiile statistice privind bugetul, pe care o ţar ă le furnizează,

în baza convenţiilor internaţionale, unor instituţii/organizaţii internaţionale, se practică raportarea nu numai în moneda naţională, ci şi într-o monedă str ăină acceptată în cadrul acestor convenţii, de regulă USD, iar mai recent EURO.În acest caz se utilizează cursul mediu de schimb al anului la care se refer ă informaţiile în cauză:

Cm = Cn / cs, (3.2)unde:Cm = cheltuiala exprimată în moneda str ăină convenită,cs = cursul de schimb exprimat în lei / unitatea str ăină convenită (lei / USD sau

lei/ EURO).

2.

Indicatorul de structur ă este ponderea, exprimând procentul (cota) cerevine unui anume gen de cheltuială din cheltuielile totale:

TCn

Cn ii =α , (4)


9/39

în care:i = indice pentru identificarea tipului de cheltuială (i= 1,2,...n),

iCn = cheltuiala de tip i în expresie nominală,

TCn = total cheltuieli în expresia nominală.

Aceste ponderi pot fi calculate în dinamică pe orizontul de analiză t = 1,2,...T. Adesea, deflatorul este acelaşi pentru toate categoriile de cheltuieli. Deaceea, ponderea acestora în total nu este diferită, indiferent de expresia în carecuantificăm cheltuielile (reală sau nominală). În analizele mai riguroase seutilizează deflatori diferiţi pentru diferite categorii de cheltuieli, caz în care

ponderile apar diferite pentru expresia nominală şi cea reală a cheltuielilor. Astfel, pentru cheltuielile de personal sau pentru achiziţii de bunuri de consum se poateutiliza deflatorul pentru bunuri şi servicii de consum, pentru cheltuielile de reparaţiişi de capital se poate utiliza deflatorul pentru bunuri de capital.

3. Pentru analiza evoluţiei cheltuielilor sunt utilizaţi indicii de creştere,calculaţi fie după expresia nominală, fie după cea reală:

100/ ∗=−

− jt

t jt t

Cn

Cn ICn j = 1,2,...t (5.1)

100/ ∗=−

− jt

t jt t Cr

Cr ICr , j = 1,2,...t (5.2)

unde : jt/tICn − = indicele de creştere a cheltuielii în expresie nominală în anul t faţă de

anul t-j,

jt/tICr − = similar în expresie reală.

Între cei doi indici poate fi calculat un raport de devansare, a căruimărime este egală cu cea a indicelui general al preţurilor în anul t faţă de anul t-j:

jt/t

jt/t

0/t

jt/t

jt/t IGP

IGP

IGP

ICr

ICn−

−−

− == (5.3)

Raportul de devansare poate fi calculat şi între o cheltuială oarecare i şitotalul cheltuielilor sau între o cheltuială (fie ea oarecare sau totală) şi produsulintern brut. Raportul arată de câte ori creşte mai repede un indicator (cel aflat lanumăr ătorul raportului de devansare) faţă de celălalt (cel aflat la numitorulraportului de devansare) între două momente de timp considerate, fie t şi t-j:

jt,i

t,i

jt/t

jt/t,ii ITCn

ICn)TCnCn(kd

−−

−

α

α== (5.4)


10/39

jt/t

jt/t,ii IPIB

ICn)PIBCn(kd

−

−= , (5.5)

unde:•/Cn(kd i ) = coeficientul (raportul) de devansare al creşterii cheltuielilor de

tip i în expresie nominală faţă de creşterea cheltuielilor totale înexpresie nominală (TCn), respectiv faţă de produsul intern brut(PIB), între cele două momente de timp t şi t-j,

jt/t,iICn − = indicele de creştere a cheltuielii de tip i în expresie nominalăîntre anii t şi t-j,

jt/tITCn − = similar pentru cheltuielile totale în expresie nominală,

jt/tIPIB − = similar pentru produsul intern brut.

Între indicatorii pentru care au fost definiţi coeficienţii de devansare, se poate introduce şi o relaţie de tip elasticitate, exprimând numărul de procente cucare creşte un indicator (cel a cărui variaţie se află la număr ătorul raportului deelasticitate) la creşterea cu un procent a celuilalt indicator (cel a cărui variaţie seaflă la numitorul raportului de elasticitate) între două momente considerate, fie t şit-j:

jt,i

jt/t,i

jt/t

jt/t,ii 1ITCn

1ICn)TCn/Cn(E

−

−

−

−

α

γ=

−

−= (5.6)

1IPIB

1ICn)PIB/Cn(E

jt/t

jt/t,ii −

−=

−

−, (5.7)

unde:•/Cn(E i ) = elasticitatea cheltuielilor de tip i în expresie nominală faţă de

cheltuielile totale în expresie nominală (TCn), respectiv faţă de produsul intern brut (PIB), între cei doi ani t şi t-j,

jt/t,i −γ = ponderea variaţiei cheltuielilor de tip i în expresie nominală învariaţia cheltuielilor totale în expresie nominală între cei doi ani t şi

t-j, adică:

jtt

jt,it,i jt/t,i TCnTCn

CnCn

−

−− −

−=γ (5.8)

4.

Ponderea cheltuielilor în produsul intern brut arată ce cotă dinacesta revine unei anumite categorii de cheltuială, fie ea oarecare sau însuşi totalulcheltuielilor sau deficitul/excedentul bugetar:

PIB

Cn ii =β , i = 1,2,...n, n+1, n+2 (6)


11/39

unde componenta n+1 a indicelui i semnifică totalul cheltuielilor, iar componentan+2 semnifică deficitul/excedentul bugetului. Acest indicator poate fi şi el indexattemporal în cazul analizei unei serii statistice dinamice. Cei doi indicatori valoricisunt exprimaţi în preţuri curente, adică ale anului la care ei se refer ă.

Coeficientul de devansare menţionat de relaţia (86.5) poate fi calculat şiîn forma:

jt,i

t,ii )PIB/Cn(kd

−β

β= i = 1,2,...n, n+1,n+2 (5.5.1)

după cum elasticitatea menţionată în relaţia (86.7) poate fi calculată şi în forma:

jt,i

jt/t,ii )PIB/Cn(E

−

−

α

γ= i = 1,2,...n, n+1,n+2 (5.7.1)

5. Cuantumul cheltuielilor per capita exprimă volumul de cheltuieli deun anumit tip i sau totale ce revin în medie pentru un locuitor:

L/CC •= , (7)

unde:

C = cheltuieli per capita,

•C

= cuantumul cheltuielilor în expresie nominală (Cn) sau în expresie reală(Cr) sau exprimate într-o monedă str ăină (Cm),

L = numărul de locuitori în anul de calcul.

Pentru identificarea tipului de cheltuială, se poate indexa C şi •C cuindicele i = 1,2,...n, n+1,n+2.

2.3 Caracteristicile principalelor cheltuieli publice

Principalele categorii de cheltuieli publice includ cheltuieli privind:acţiuni social-culturale, asigur ările sociale, asigur ările sociale pentru sănătate,acţiuni economice şi servicii publice (generale, apărare, siguranţă naţională, ordine

publică).

2.3.1 Cheltuieli publice pentru ac ţ iuni social-culturale

În epoca contemporană (după 1950), efectuarea acestor cheltuieli se bazează pe concepţia „statului bunăstării” (welfare state), ale cărui principii sunt:

•

garantarea unui venit minim, independent de forma de proprietate;• creşterea securităţii sociale în special pentru categoriile defavorizate

(bolnavi, bătrâni, handicapaţi, orfani, şomeri ş.a.);


12/39

• asigurarea unui standard de viaţă ce evoluează pozitiv, pe baza unorservicii sociale predeterminate de regimul politico-statal, de tradiţii, denivelul de cultur ă şi civilizaţie deja atins ş.a.

Realizarea acestei concepţii generează cheltuieli social-culturale,

reprezentând servicii gratuite sau par ţial gratuite de care beneficiază întreaga populaţie sau o parte a ei. Importanţa acestor eforturi sociale rezidă în faptul că elese finalizează într-un nou nivel, mai ridicat, al culturii şi civilizaţiei cecaracterizează societatea/statul în cauză şi care, la rândul lor, contribuie ladezvoltarea economică a statului respectiv.

În cadrul acestei concepţii s-au individualizat acţiuni vizând securitateasocială şi acţiuni vizând protecţia socială.

Securitatea socială se refer ă la acţiuni cu adresă, directe, de care beneficiază cei stabiliţi prin lege.

Protecţia socială se refer ă la acţiuni de orice natur ă, directe sau indirecte,specifice sau generale, iniţiate de stat faţă de fenomene sau activităţi cu efectnegativ asupra populaţiei.

De exemplu, cheltuielile în infrastructura şcolar ă (şcoli noi, clase noi,dotări, etc.) sunt incluse în protecţia socială, deoarece au un caracter general, vag,neidentificabil pe un anumit beneficiar, dar cu posibil efect favorabil pentru oricarecetăţean al ţării : copil − pentru că este sau va fi elev, tânăr − pentru că ar puteadeveni student, adult – pentru că ar putea beneficia pentru copiii săi sau chiar

pentru sine însuşi în contextul educaţiei continue. Cheltuielile de învăţământ pentru

burse sunt incluse în securitatea socială pentru că au ca adresă directă numai pe ceicare îndeplinesc anumite condiţii legale: sunt elevi/studenţi, au anumite rezultate în

pregătire, au un anumit statut social etc.Principalele surse utilizate pentru finanţarea cheltuielilor social-culturale

sunt: fondurile bugetare, care constituie în multe cazuri sursa principală şi

care, în România, include bugetul de stat, bugetul asigur ărilor socialede stat, bugete locale şi unele fonduri speciale;

cotizaţii sau contribuţii ale persoanelor fizice sau juridice, care

alimentează unele fonduri predestinate cum sunt fondul de asigur ărisociale, fondul pentru ajutor de şomaj, fondul pentru sănătate ş.a.;

fondurile proprii ale întreprinderilor publice sau private, pentru acţiuni privind protecţia muncii, perfecţionarea pregătirii profesionale aangajaţilor, acţiuni sociale iniţiate de respectivele firme ;

venituri ale unor instituţii social-culturale din propria lor activitate ;

veniturile populaţiei, din care aceasta suportă prin tarife/preţuri etc.costul unor servicii/bunuri de factur ă social-culturală ;

fondurile organizaţiilor nelucrative (fundaţii, aşezăminte, societăţi

filantropice, organizaţii neguvernamentale, instituţii de cult ş.a.);


13/39

surse externe din partea unor organizaţii internaţionale (BancaMondială, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, UNICEF), organismeregionale (UNESCO, Uniunea Europeană) sau state.

Între cheltuielile social-culturale şi dezvoltarea economică există o relaţie

de tip feed-back: dezvoltarea economică asigur ă crearea de resurse (materiale şifinanciare) pentru susţinerea sau amplificarea susţinerii cheltuielilor social-culturale; aceste cheltuieli asigur ă un nivel de educaţie şi de sănătate în creştere,care măreşte capacitatea creativă a populaţiei şi, prin aceasta, perpetuează dezvoltarea economică. În această relaţie, cheltuielile social-culturale pot fiinterpretate ca o investiţie pe termen lung şi foarte lung pe care societatea o face

pentru a-şi asigura dezvoltarea viitoare; de aceea, aceste cheltuieli sunt denumiteinvestiţii în resurse umane. Termenul a fost introdus de Gary S. Becker(SUA, Premiul Nobel pentru economie, 1992) care a dezvoltat analiza economică

la comportamentul şi relaţiile umane, după care alţi mari economişti(Philipe Salomon, Milton Friedman ş.a.) au completat cu propriile contribuţii acestnou domeniu al cercetării economice. În prezent, investi ţ iile în resurse umane suntdefinite a fi orice cheltuieli care conduc la cre şterea aptitudinilor fizice şiintelectuale ale indivizilor, considera ţ i agen ţ i producători actuali şi/sau viitori. Înstructura acestor investiţii se regăsesc trei componente principale : investiţiaintelectuală, investiţia de sănătate şi investiţia culturală.

Ulterior, a fost introdus conceptul de dezvoltare umană. Acest conceptdefineşte un nou domeniu de cercetare economică, ce circmuscrie investiţia în

resurse umane şi pentru care PNUD (Programul Naţiunilor Unite pentruDezvoltare) a propus un indicator complex de evaluare : indicatorul dezvoltăriiumane (IDU):

3

R

IDU

3

1 j j∑

== , (8.1)

unde:

jR este rangul indicatorului specializat al dezvoltării umane.

PNUD defineşte trei astfel de indicatori specializaţi : longevitatea, nivelulde educaţie, standardul (nivelul) de viaţă.

1.

Longevitatea este speranţa de viaţă la naştere exprimată în ani, cu altecuvinte durata medie de viaţă la care poate spera un nou-născut.Determinarea acesteia se face pe baza statisticii demografice, dar şi aunor estimări privind evoluţia mediului economico-social.


14/39

2. Nivelul de educa ţ ie este exprimat prin:2.1 gradul de alfabetizare (ponderea cunoscătorilor de carte în total

populaţie);2.2

gradul de cuprindere în învăţământ (ponderea celor ce urmează

cursuri de educaţie/instruire/formare profesională în total populaţie, într-un interval de timp dat, de regulă un an). Nivelul de educaţie este, aşadar, un indicator compus pe baza celordoi menţionaţi.

3.

Standardul (nivelul) de via ţă este exprimat prin produsul intern brut(PIB) pe locuitor, exprimat în USD şi corectat anual cu puterea decumpărare (cota inflaţiei pe care o suportă USD).

Rangul indicatorului specializat este determinat după o relaţie care permite exprimarea mărimii respectivului indicator într-o scar ă cuprinsă între zeroşi unu:

jminMAXj

jmin j j VV

VISDUR

−

−= j = 1 şi 3, (8.2)

în care:

jISDU = indicatorul j (1 sau 3) al dezvotării umane,

jminV = valoarea minimă a jISDU

MAXjV = valoarea maximă a jISDU

Pentru cel de-al doilea indicator specializat se calculează, potrivit relaţiei(8.2), rangul indicatorilor ce-l compun: 1.2R şi 2.2R . Apoi se calculează rangulnivelului de educaţie după relaţia:

3

R R 2R 2.21.22

+∗= (8.3)

2.3.1 1 Cheltuieli publice pentru învăţământ

Cheltuielile publice pentru învăţământ reflectă politica educaţională astatului.

Dimensiunea acestor cheltuieli este determinată de trei categorii defactori:

a)

demografici, cu impact preponderent direct propor ţional; în această categorie de factori se include şi strucutra pe vârste a populaţiei, care

atenuează impactul direct al numărului populaţiei; pe de altă parte, în


15/39

multe ţări s-a iniţiat şi extins sistemul de educaţie/învăţare numit „alformării continue”, care atenuează impactul invers al acelor structuridemografice în care predomină contingentele „în vârstă”;

b) economici, cu impact preponderent direct propor ţ ional; dezvoltarea

economică şi progresul tehnic necesit ă muncă bine calificat ă şi, prinaceasta, generează cerere pentru activitatea educa ţ ional ă; în acela şitimp, crează şi posibilit ăţ i financiare sporite pentru sus ţ inereaînvăţământului;

c)

sociali şi politici, incluzând politica educa ţ ional ă , legisla ţ iareferitoare la învăţământ (durata învăţământului obligatoriu, gradulde cuprindere a popula ţ iei de vârst ă şcolar ă , crearea resurselor de

finan ţ are etc.), normele de dotare pentru învăţământ etc.

Dimensiunea finanţării şi sursele de provenienţă au specificitate în raport

cu nivelul şi tipul de învăţământ. Clasificaţia UNESCO prevede următoarelecategorii de învăţământ: preşcolar, primar, secundar (general, tehnic, profesional, pedagogic şi postliceal), superior şi alte tipuri. Practic, în multe state, la toateaceste categorii de învăţământ se întâlnesc atât sectorul public (învăţământ public),cât şi sectorul privat (învăţământul privat).

Finanţarea învăţământului privat se face din taxe de şcolarizare suportatede beneficiari, respectiv de familiile lor, dar nu sunt excluse sursele alternative(donaţii, sponsorizări, contravaloarea unor prestaţii efectuate de respectiveleunităţi).

Finanţarea învăţământului public se face, pentru nivelele preuniversitare,

în principal din bani publici: bugetul de stat şi bugetele locale, precum şi, în maimică măsur ă, din surse alternative de genul celor menţionate mai sus.Finanţarea învăţământului public universitar este mai diversificată: surse

bugetare, credite bancare pentru studii, surse extrabugetare (contravaloarea unorservicii de cercetare ştiinţifică, expertiză, consultanţă ş.a.), sponsorizări, donaţii,

burse acordate de unele instituţii, fundaţii etc. Diversitatea finanţării estedeterminată în principal de caracterul opţional (în toate ţările) pe care îl are

pregătirea de acest nivel, astfel încât statul se implică în mai mică măsur ă şi numai prin bugetul central, nu şi prin cele locale.

În organizarea învăţământului universitar acţionează două principii careau impact inclusiv asupra finanţării:

egalitatea de şansă, adică toţi aspiranţii să aibă şansa reuşitei şi toţistudenţii să aibă şansa absolvirii, ambele independent de statutul loretnic, rasial, religios, familial etc.;

echitatea, adică toţi studenţii să se bucure de efecte similaredecurgând din alocaţiile bugetare.


16/39

Principalele categorii de cheltuieli sunt cele curente (de personal, pentruservicii şi pentru materiale generale, dar şi specific didactice, burse, subvenţii) şicele de capital (investiţii).

Pentru determinarea cuantumului cheltuielilor se folosesc indicatori

specifici, cum sunt: contingentul şcolar, costul unitar de şcolarizare, norme deînvăţământ etc., precum şi indicatori comuni, cum sunt: normele de întreţinere şifuncţionare, chetuielile anilor precedenţi etc. În ţările dezvoltate, cheltuielileunitare de şcolarizare la nivelul învăţământului superior sunt de circa 1500USD/an∗student (la nivelul anului 1996), iar în România circa 900 USD/an ∗student

pentru (anul universitar 2000/2001).Eficienţa acestor cheltuieli poate fi evidenţiată prin indicatori de mare

sinteză, cum sunt: gradul de cuprindere a populaţiei şcolare, numărul de studenţi la100.000 de locuitori, durata medie a instrucţiei şcolare ş.a. Sunt utilizaţi şiindicatori de natur ă financiar ă, cum sunt: costul formării profesionale (suma

actualizată a costurilor unitare anuale de şcolarizare), sporul de PIB sau venitnaţional la o unitate monetar ă de cost ş.a.

2.3.1.2 Cheltuielile publice pentru sănătate

Cheltuielile publice pentru sănătate reflectă politica sanitar ă a statului.Dimensiunea acestor cheltuieli este determinată, în principal, de factori

cu acţiune directă, între care cei mai importanţi sunt:

a)

factorii demografici, respectiv numărul populaţiei şi structura ei pevârste; tendinţa creşterii numerice este qvasigenerală şi este însoţită deo creştere a ponderii populaţiei de vârsta a III-a; între aceste tendinţeşi calitatea actului medical (atât preventiv, cât şi curativ) există orelaţie pozitivă, al cărui efect, în plan financiar, este creştereacheltuielilor publice pentru sănătate;

b)

factorii sociali, în primul rând nivelul de trai şi gradul de instruire,care determină o preocupare mai intensă a individului pentruconservarea propriei sănăt ăţ i, dar şi exigen ţ e sporite fa ţă de actulmedical şi de modul în care statul se implică în problemele de

sănătate;c) cre şterea preocupărilor privind prevenirea;d)

cre şterea costurilor atât în faza preventivă , cât şi în cea curativă ,datorit ă perfec ţ ionării şi modernizării asisten ţ ei medicale şi atratamentelor, a amplificării caracterului sofisticat al analizelormedicale, al aparaturii şi al medicamentelor.

Sistemul de ocrotire a sănătăţii include un sector public (majoritar sau puternic majoritar în cele mai multe state) şi un sector privat. Finanţarea difer ă între cele două sectoare, pentru cel de-al doilea fiind qvasiexclusiv din tarifele

percepute de la beneficiarii serviciilor, dar şi din valorificarea brevetelor de

cercetare, de tehnică medicală etc., ca şi din donaţii sau subvenţii.


17/39

Finanţarea sectorului public se face din următoarele surse: fonduri alocatedin buget, cotizaţii de asigur ări de sănătate (plătite atât de persoane fizice, cât şi de

persoane juridice), resursele populaţiei (în special de la cei neasiguraţi) şi ajutoareexterne (Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Crucea Roşie Internaţională, Semiluna

Roşie Internaţională, Banca Mondială ş.a.).Finanţarea acţiunilor privind sănătatea prezintă o mare varietate de forme

(sisteme), dintre care trei sunt mai frecvente:

a)

sistemul Bismark, practicat în mai multe ţări din Uniunea Europeană,în care finanţarea publică este secundar ă şi cea prin cotizaţii este

predominantă; cotizaţiile sunt plătite şi de salariaţi şi de întreprinderişi sunt gestionate de case de asigur ări de boală; acestea acoper ă toatecheltuielile de îngrijiri medicale, indiferent că sunt prestate de unităţisau medici din sectorul privat sau din cel public, statul suportând

salariile personalului medical angajat în cadrul celui din urmă;exterior sistemului funcţionează asigur ările private de sănătate, a căror

pondere în finanţare este redusă;b)

sistemul Beveridge, practicat în Anglia, în care finan ţ area se face dinimpozite, iar gestiunea banilor este în sarcina Ministrului S ănăt ăţ ii;

finan ţ area din sursele bugetare este puternic predominant ă ,complet ările f ăcându-se din pl ăţ i efectuate de bolnavi, în special

pentru o cot ă din contravaloarea medicamentelor;

c) sistemul american, practicat în SUA, bazat în principal pe asigur ările

private de sănătate; statul finan ţ ează asisten ţ a medical ă pentru persoanele de vârsta a III-a (peste 65 de ani) şi pentru cele cu venituri sub pragul săr ăciei.

În România, sistemul de finanţare a ocrotirii sănătăţii a intrat, începând cuanul 1998, într-un proces de reformă prin instituirea asigur ărilor sociale de sănătate(un sistem asemănător celui german).

Cotizaţiile sunt suportate de către salariaţi (prin impozitul pe salarii) şi decătre persoanele juridice (prin cote calculate la fondul de salarii); din aceste sursese acoper ă plata medicamentelor, a serviciilor medicale şi cheltuielile

administrative şi de funcţionare a prestatorilor de servicii medicale. Gestionareaacestui fond revine Casei Naţionale de Asigur ări de Sănătate şi unităţilor similare

judeţene şi a municipiului Bucureşti.Din bugetul de stat sunt finanţate: funcţionarea unităţilor sanitare publice,

a instituţiilor administrative de sănătate, a unităţilor sanitare speciale (TBC, psihiatrie ş.a.), a instituţiilor de cercetare pentru sănătate, precum şi investiţiile însectorul sanitar public.

În plus, există câteva fonduri speciale extrabugetare pentru sănătate(vezi subcapitolul 5.5) dintre care „Fondul de asigur ări sociale de sănătate” se


18/39

utilizează în beneficiul unităţilor finanţate integral din resurse bugetare, estegestionat de Ministerul Sănătăţii şi se constituie din :

• o taxă de 10% din veniturile obţinute din publicitatea pentru produsedin tutun, ţigări şi băuturi alcoolice;

•

o taxă de 1% din veniturile producătorilor de astfel de produse;•

cotă din veniturile policlinicilor cu plată ş.a.

Cheltuielile publice pentru sănătate includ două mari categorii dedestinaţii: organizarea, întreţinerea şi funcţionarea instituţiilor sanitare (atâtcheltuieli generale, cât şi cheltuieli medicale); prevenirea şi educaţia sanitar ă.

Eficienţa acestor cheltuieli se determină pornind de la principalelecategorii de efecte pe care acestea le generează:

efecte medicale, cu caracter individual, extrem de importante deoarece

vizează refacerea sănătăţii, esenţială şi mai presus de orice pentru persoanele bolnave şi familiile lor;

efecte sociale, care reflectă starea generală de sănătate a întregii populaţii, cum sunt: speranţa medie de viaţă, morbiditatea,mortalitatea generală şi cea infantilă, gradul de asistenţă medicală a

populaţiei (număr de locuitori la un medic, la un pat de spital, arondaţiunei unităţi sanitare etc.);

efecte economice, care reflectă în general „neproducţia” datorată stăriinesatisf ăcătoare a sănătăţii: perioada medie de incapacitate de muncă,eradicarea unor boli, creşterea duratei medii a vieţii active ş.a.

2.3.1.3 Cheltuieli publice pentru cultur ă

Cheltuielile publice pentru cultur ă au în vedere organizarea, funcţionareaşi întreţinerea instituţiilor culturale legate de orice artă (biblioteci, muzee, teatre,filarmonici, oper ă-operetă, patrimoniu cultural), dar şi presă, edituri, case de filmş.a. Aceste cheltuieli reflectă politica culturală a statului.

Principalele surse de finanţare sunt fondurile bugetare, încasările propriiale instituţiilor respective, donaţii, sponsorizări.

Specificul finanţării este legat de modul în care se finalizează activitateaacestor instituţii:

a)

în cazul finalizării în bunuri (căr ţi, librete, partituri, filme, picturi,sculpturi ş.a.), acestea presupun vânzarea în condiţii economice, adică astfel încât preţurile practicate să acopere costurile şi să rezulte chiarun profit; în acest caz finanţarea este de tipul autofinanţării, iar bugetulintervine numai în măsura în care preţul nu acoper ă costul sau cânddoreşte să subvenţioneze unele dintre aceste bunuri pentru a încurajaconsumul lor;


19/39

b) în cazul finalizării prin servicii (audiţii, vizionări, concerte, spectacoleş.a.), acestea se fac adesea cu titlu gratuit (vizite la muzee, concerte

pentru copii) sau cu tarife modice; în acest caz finanţarea se face preponderent prin buget în completarea încasărilor proprii respectivelor

instituţii sau prin constituirea acestor încasări în venituri extrabugetare.Finanţarea acestor activităţi se face în cea mai mare parte din bugetele

locale. Principala lor destinaţie o reprezintă activităţile curente (salarii, materiale,servicii şi utilităţi generale) şi investiţii în infrastructur ă (construcţii), iar caexcepţie investiţii în opere de artă.

În multe ţări (inclusiv România) în categoria acestor cheltuieli se includ şicele pentru culte, activitatea sportivă, acţiuni pentru tineret şi recreare/divertisment.

Finanţarea prin sponsorizare, în ţara noastr ă, este stimulată prin faptul că sponsorul poate beneficia de reducerea cu 5-10% a bazei impozabile a impozitului

pe profit, în funcţie de tipul de activitate (culturală, de culte, sportivă, pentrutineret, pentru recreare) pe care a sponsorizat-o.

2.3.2 Cheltuieli publice pentru ac ţ iuni economice

În cadrul acestei categorii de cheltuieli se includ, în mod frecvent, şicheltuielile pentru protecţia mediului şi cele pentru cercetare-dezvoltare.

1. CHELTUIELILE PUBLICE PENTRU ACŢIUNI ECONOMICEsunt efectuate de stat în contextul funcţiei sale de reglare a proceselor economice.

Intervenţia statului prin astfel de cheltuieli are efecte preponderente asupraechilibrului intern, deoarece măreşte cererea pe piaţa internă princererea/consumul public, sperând ca prin aceasta să se producă o relansareeconomică ce va avea efecte ulterioare în echilibrul bugetului (prin creştereaveniturilor fiscale).

Beneficiarul principal al acestor cheltuieli este sectorul economic publicşi, în mai mică măsur ă, sectorul economic mixt şi cel privat. Dimensiuneasectorului public este, de aceea, unul din factorii ce determină mărimea acestorcheltuieli, la care se adaugă orientarea politică a legislativului şi executivului

privind necesitatea şi eficienţa unui sector public. Teoria economică consider ă, îngeneral, neeficientă funcţionarea sectorului economic public, deoarece tendinţa dea-l susţine prin buget (chiar în pofida unei puternice ineficienţe) este o capcană încare guvernanţii cad adesea, încercând să evite nemulţumirile sociale consecutiveunei atitudini neintervenţioniste din partea guvernului. J.K. Galbrith atr ăgea atenţiaasupra efectelor negative ale acestei modalităţi de intervenţie, care modifică nefastmecanismul „mâinii invizibile” (piaţa şi concurenţa), deoarece creează un regiminechitabil în tratamentul agentului economic privat în comparaţie cu cel public,în pofida faptului că apartenenţa la un sector de proprietate nu trebuie să devină criteriu de preferenţialitate sau discriminare.


20/39

În ţările dezvoltate europene ponderea sectorului economic public nudepăşeşte 25% din producţia ramurilor neagricole, iar în cele din America de Nord,Oceania şi Asia de sud-est (inclusiv Japonia) este până la 10-15%. În toate acesteţări nu există practic sector economic public agricol, întrucât proprietatea publică

asupra pământului este de foarte mică întindere. În timp, în toate aceste ţări,dimensiunea sectorului public a oscilat, urmare a unor legifer ări privind etatizareasau, respectiv, privatizarea, ulterioare unor conjuncturi din care parlamentele sauguvernele au tras concluzii privind oportunitatea unei sporiri/diminuări arespectivului sector.

Din punct de vedere al conţinutului economic, cheltuielile publice pentruacţiuni economice includ cheltuieli curente (de întreţinere şi funcţionare, subvenţii,avansuri rambursabile, dobânzi subvenţionate, cheltuieli financiare) şi cheltuieli decapital (investiţii pentru înfiinţare, restructurare, modernizare, amenajări ş.a.).

Din punctul de vedere al formei pe care le îmbracă, aceste cheltuieli se

constituie în cea mai mare parte în ajutoare financiare: directe sau indirecte.Ajutoarele financiare directe sunt: subvenţii, investiţii, avansuri

rambursabile, finanţarea informării/publicităţii.Ajutoarele financiare indirecte sunt: avantaje fiscale, garanţii.A. Subven ţ iile reprezintă ajutoare financiare acordate de stat pentru

agenţi economici în dificultate (activitate economică ineficientă).Subvenţiile se clasifică în trei mari categorii:

a)

subven ţ ii de func ţ ionare/exploatare, care au în vedere acoperireadiferenţei între preţul de vânzare al unui produs/serviciu (mai mic) şi costulacestuia (mai mare)

Dacă preţul de vînzare (mai mic) este rezultatul unei măsuriadministrative a statului, atunci de astfel de subvenţii pot beneficia şi agenţiieconomici privaţi;

b)

subven ţ ii pentru export , care iau cel mai adesea forma primei deexport şi au ca scop susţinerea puterii competitive a agenţilor economici naţionali

pe pieţe str ăine.Cuantumul primei este stabilit astfel:

pe pi PE −= , (9)unde: pi = preţul cel mai mic pe piaţa internă,

e = preţul cel mai mare pe piaţa externă.

Subvenţiile pentru export pot apărea şi sub alte forme: restituirea unorimpozite plătite de exportatori (restituirea TVA pentru produsele exportate estegeneralizată în ţările ce practică această taxă de consum), facilităţi la transport,avantaje valutare.


21/39

c) subven ţ ii pentru dobânzi, care au în vedere diminuarea costurilor presupuse de apelul la credit al agenţilor economici

Acest lucru se poate realiza printr-o convenţie cu o bancă comercială sauun consor ţiu/grup de bănci comerciale privind stabilirea unei dobânzi sub nivelul

pieţei, urmând ca diferenţa să o suporte statul din buget. Accesul la credite cudobânzi subvenţionate poate fi plafonat sau nu, condiţionat sau nu, pentru toţiagenţii economici sau numai pentru cei publici. Pe de altă parte, se mai poaterealiza prin deschiderea de către stat a unor linii de credit cu dobânda sub nivelul

pieţei, prin constituirea în buget sau într-un fond special a unor surse financiarededicate acestui scop.

B. Investi ţ iile reprezintă ajutoare financiare acordate de stat pentrudezvoltarea sectorului public în general sau, mai ales, în ramuri sauzone (regiuni) defavorizate. Obiectivele de investiţii pot fi: crearea de

noi unităţi economice, extinderea unora existente, modernizări,restructur ări, infrastructur ă (căi de comunicaţie şi utilităţi).C. Avansurile rambursabile reprezintă ajutoare financiare pentru

finanţarea în coparticipare cu agentul economic organizator a unoracţiuni externe de prospectare a pieţei sau de prezentare de produse.Aceste avansuri sunt restituite de agentul organizator din vânzărilerezultate în urma respectivelor acţiuni.

D.

Finan ţ area informării/publicit ăţ ii reprezintă ajutoare financiaredestinate difuzării de informaţii, studiilor de marketing sau defezabilitate, organizării de expoziţii, târguri, saloane etc. de prezentaresau participării la astfel de manifestări.

E. Avantajele fiscale reprezintă obligaţii fiscale pe care agenţiieconomici (publici sau privaţi) le au faţă de stat şi la care acestarenunţă în beneficiul lor. Cele mai uzuale forme sunt: amortizareaaccelerată, reducerea impozitului pe profitul reinvestit, creditul fiscal,diminuarea sau scutirea de unele impozite/taxe pentru investiţiilerealizate în ramuri de interes major sau în zone consideratedefavorizate ş.a.

F.

Garan ţ iile reprezintă obligaţii de plată pe care şi le asumă statul faţă de creditori şi în beneficiul unui agent economic ce a solicitat acestoraun împrumut, în cazul în care acesta din urmă nu poate onora sarcinilede rambursare convenite cu creditorii.

Sursa de finanţare a tuturor acestor cheltuieli o reprezintă bugetul de stat.În bugetul României aceste cheltuieli se regăsesc în partea a V-a, „Acţiunieconomice”, defalcat pe ramuri, şi în partea IV-a „Acţiuni pentru servicii şidezvoltare publică, locuinţe, mediu şi ape”.


22/39

2. CHELTUIELILE PUBLICE PENTRU PROTECŢIAMEDIULUI reflectă politica ecologică a statului şi sunt efectuate de acesta pentrumenţinerea parametrilor ecologici în contextul efectelor negative pe caredezvoltarea economică le-ar putea avea asupra mediului natural. Această concepţie,

apărută la începutul anilor ’70 şi menţionată în lucrarea „Limitele dezvoltării”(Clubul de la Roma, 1972), este cunoscută azi ca dezvoltare durabilă şi presupuneconcomitenţa dezvoltării economice cu, cel puţin, păstrarea parametrilor de mediu.

Intervenţia statului în această chestiune este determinată de caracterul public al mediului înconjur ător şi de faptul că alterarea lui afectează întragacomunitate. Statul intervine, dar nu este echitabil şi nici raţional ca eforturile derefacere/păstrare a caracteristicilor de mediu natural să fie suportate de întreagasocietate în mod solidar. De aceea, în finanţarea acestor acţiuni, primează

principiul „poluatorul plăteşte”.Sursele financiare pentru astfel de cheltuieli sunt: fonduri provenite de la/

cheltuite de agenţii economici (penalităţi pentru pagube produse mediului, investiţii pentru protejarea mediului/combaterea poluării, impozite/taxe/redevenţe pentruconsumul factorilor de mediu), fonduri ale bugetului, fonduri speciale pentru

protecţia mediului/combaterea poluării, credite/ajutoare de la organismeinternaţionale.

Principalele cheltuieli suportate din buget sunt: investiţii în mediu,avantaje fiscale şi subvenţii pentru agenţii economici care se implică în protecţiamediului, finanţarea cercetării ştiinţifice efectuate în beneficiul mediului.

3.CHELTUIELILE PUBLICE PENTRU CERCETARE-DEZVOLTARE

reflectă politica statului în domeniul ştiinţei şi sunt efectuate de acesta pentru asusţine şi încuraja inovarea.Finanţarea acestui domeniu se face cu anumite diferenţieri, în raport cu

forma pe care o îmbracă cercetarea:

a) cercetarea fundamental ă, al cărei scop este inovarea teoretică,extinderea limitelor cunoaşterii; este finanţată în mare măsur ă de cătrestat;

b) cercetarea aplicativă , al cărei scop este inovarea practică, respectivcrearea de produse/servicii/tehnologii/tehnici/reţete noi sau

îmbunătăţite; este finanţată în mare măsur ă de agenţii economici;c) cercetarea de dezvoltare, al cărei scop este aplicarea cercetării şi/sautransferul ei în economie şi societate şi care este finanţată în maremăsur ă de agenţii economici.

Principalele surse de finanţare sunt: bugetul de stat, fondurile decercetare-dezvoltare ale agenţilor economici, sursele externe.

O poziţie aparte şi un rol deosebit în acest domeniu revine universităţilor,care efectuează cercetări pe bază de contract (cu statul sau cu agenţi economici) şicare îşi constituie fonduri proprii pe care, în mare măsur ă, le folosesc pentru

finanţarea infrastructurii cercetării universitare (laboratoare, dotări, echipamente,


23/39

aparatur ă etc.), pentru întreţinerea unui mediu de documentare, de comunicare şi deschimb de informaţii de înaltă operativitate, ca şi pentru formarea resursei umanede cea mai înaltă calificare pentru desf ăşurarea cercetării ştiinţifice.

Finanţarea bugetar ă (şi nu numai) a cercetării are la bază principiul

selecţiei, al competivităţii între oferte de cercetare similare sau apropiate, din careeste aleasă una pe baza programului propus finanţatorului.

2.3.3

Cheltuieli pentru servicii publice generale, apărare, ordine publică şi siguran ţă na ţ ional ă

Cheltuielile de acest tip sunt ocazionate de necesitatea existenţei unororgane specializate, rezultate din însăşi existenţa statului. Acestea sunt:

a) organe ale puterii şi administra ţ iei publice, în care se includ:

•

instituţia prezidenţială sau monarhică;•

organele puterii legislative centrale sau locale (parlamentul şicamerele sale, consilii locale);

•

organele puterii judecătoreşti; în ţara noastr ă, aici se includ MinisterulJustiţiei şi structura sa de tribunale, judecătorii şi cur ţile de apel,Curtea Supremă de Justiţie şi Ministerul Public;

•

organele executive centrale sau locale (guvern, ministere, prefecturi, primării); în ţara noastr ă, aici se includ şi Curtea de Conturi, CurteaConstituţională, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, AvocatulPoporului, alte agenţii şi oficii guvernamentale;

b)

organele şi organismele militare de apărare;

c) organele de ordine publică , în care se includ :•

poliţia;• jandarmeria;• securitatea naţională;• servicii de informaţii;• servicii speciale de pază şi protecţie;•

în ţara noastr ă, aici se mai includ gr ănicerii, paza şi apărarea contra

incendiilor, penitenciarele, arhivele statului ş.a.

Factorii de care depind aceste cheltuieli sunt: mărimea şi structuraaparatului de stat (în care un rol important revine birocraţiei, regimului politic,ader ării la organisme supranaţionale sau cu vocaţie internaţională sau mondială),nivelul salarizării funcţiilor publice, factorii sociali (crima organizată, terorismul,corupţia, tensiunile sociale, urbanizarea etc.) înzestrarea tehnică ş.a.

Finanţarea cheltuielilor se face din buget, din venituri proprii, din donaţiişi din credite externe. Principalele categorii de cheltuieli sunt cele curente(ponderea puternic majoritar ă), incluzând salarii şi cheltuieli administrative şi


24/39

gospodăreşti şi cele de capital (pondere mică, efectuate şi din credite externe),incluzând construcţii, dotări informatice, mijloace de transport ş.a.

În ce priveşte cheltuielile de apărare se face distincţia între:• cele directe, referitoare la întreţinerea for ţelor de apărare, dotarea lor,

drepturile de personal, hrană şi echipament/cazarmament, cercetareştiinţifică militar ă şi/sau pentru apărare; cheltuielile acestea sunt prevăzute pentru Ministerul Apăr ării şi sunt gestionate de către el;

• cele indirecte, referitoare la iniţierea unor acţiuni militare de for ţă sau

lichidarea urmărilor acestora, care sunt prevăzute distinct în buget sauîn fonduri speciale şi sunt gestionate direct de Guvern sau de alteministere şi organisme guvernamentale.

2.3.4

Cheltuieli publice privind asigur ările sociale

Asigur ările sociale sunt o formă de protecţie şi sprijin, organizată desocietate, pentru cazul în care membrii ei sunt în incapacitate temporar ă sau

permanentă de a-şi câştiga prin muncă existenţa lor şi a familiilor lor.În noţiunea de „societate” se includ: statul, companiile naţionale, regiile

autonome, societăţile comerciale, unităţile şi organizaţiile cooperatiste, asociaţiile,întreprinzătorii particulari şi înseşi persoanele fizice, care, toate, apar în calitate decontribuabili pentru fondurile de asigur ări sociale.

Beneficiarii asigur ărilor sociale sunt salariaţii şi pensionarii, membriicooperaţiei şi asociaţiilor agricole, agricultorii, întreprinzătorii particulari şi

meşteşugarii cu ateliere proprii, slujitorii cultelor, avocaţii, personalul casnic sau deserviciu al persoanelor fizice şi asociaţiilor de locatari ş.a., unii dintre ei automat,în virtutea legii, alţii în măsura în care au fost şi/sau sunt contribuabili.În afara lor, beneficiari sunt şi membrii familiilor lor, ca şi copiii orfani, persoanelef ăr ă nici un sprijin, familiile cu mulţi copii ş.a.

Riscurile de incapacitate de muncă includ o paletă foarte largă, cum sunt:accidentările, bolile, maternitatea, invaliditatea, vârsta sub sau peste limita legală de muncă, lipsa susţinătorilor legali, alte situaţii deosebite.

Mulţimea şi diversitatea contribuabilor, beneficiarilor, riscurilor, surselorde finanţare confer ă asigur ărilor sociale caracterul de sistem.

În ţara noastr ă, sistemul asigur ărilor sociale cuprinde următoarelecomponente:

a) asigur ările sociale de stat , cu caracter general, gestionate în principalde Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale şi de Casa Naţională aAsigur ărilor Sociale;

b)

asigur ările sociale profesionale, gestionate fie de un organismguvernamental, fie de unul profesional şi care includ:

•

asigur ările sociale din cooperaţia meşteşugărească şi ale meşteşugarilorcu ateliere proprii;

•

asigur ările sociale din asociaţiile agricole;


25/39

•

asigur ările sociale ale agricultorilor cu gospodărie proprie;• asigur ările sociale ale avocaţilor;• asigur ările sociale ale slujitorilor cultelor;• asigur ările sociale ale artiştilor (plasticieni, muzicieni, compozitori,

scriitori).c)

asigur ările sociale pentru sănătate, dedicate exclusiv acestui scop şicare sunt gestionate de Casa Naţională de Asigur ări pentru Sănătate şide casele judeţene şi a municipiului Bucureşti.

2.3.4.1 Asigur ările sociale de stat

Organizarea acestei componente a sistemului asigur ărilor sociale esterealizată pe baza unor principii care exprimă caracterul legal, general, garantat destat, echitabil al acestora.

1) principiul unicit ăţ ii, potrivit căruia sistemul naţional de asigur ări sociale

este unic, expresie a solidarităţii sociale generale şi între generaţii, dar şi aminimizării riscurilor pe care le incumbă organizarea unor sisteme privatesau facultative sau delimitate, pe care totuşi nu le respinge;

2) principiul obligativit ăţ ii, potrivit căruia obligaţiile contribuabililor şidrepturile beneficiarilor nu sunt facultative, fiind stabilite prin lege;

3) principiul generalit ăţ ii, potrivit căruia sistemul are drept contribuabili pe

toţi realizatorii de venituri din propria activitate şi drept beneficiari întreaga

populaţie activă a ţării, inclusiv membrii familiilor fiecărui cetăţean activ, pentru toate riscurile şi situaţiile deosebite ce pot genera incapacitate demuncă şi de asigurare a existenţei;

4)

garantarea de către stat , ceea ce înseamnă că, în condiţiile legii, deficitelefondurilor de asigur ări sociale sunt acoperite din bugetul de stat;

5)

echitatea social ă, potrivit căreia sunt contribuabili toţi cei ce au posibilitatea să contribuie şi sunt beneficiari toate personale fizice care aucontribuit şi/sau sufer ă unul din riscurile menţionate de lege;

6)

scutirea de taxe şi impozite, aplicabilă petiţionării pentru dobândireadrepturilor de asigur ărilor sociale, dar şi unora dintre veniturile dobândite

în acest context (pensii, ajutoare, unele indemnizaţii);7)

principiul imprescriptibilit ăţ ii, potrivit căruia dreptul de asistenţă prinsistem nu se pierde în timp, indiferent când s-a produs riscul acceptat prinlege;

8) principiul incesibilit ăţ ii, potrivit căruia drepturile dobândite prin sistem

sunt considerate drepturi personale ce nu pot constitui obiect de tranzacţiesau cedare, nici măcar par ţial;

9)

principiul autonomiei şi descentralizării, potrivit căruia asigur ările socialese realizează de către asiguraţi prin organizaţii proprii, competente.


26/39

Constituirea surselor financiare în sistemul asigur ărilor sociale de stat seface din venituri dedicate (afectate), şi anume:

i) contribu ţ ia pentru asigur ările sociale se plăteşte de către persoanele juridice şi fizice care au salariaţi, de regulă diferenţiat după mai multecriterii, cum sunt grupa de muncă, numărul angajaţilor ş.a. Contribuţiase calculează după relaţia:

cTFSBCAS ∗= , (10)unde:CAS = contribuţia pentru asigur ări sociale,TFBS = total fond de salarii brut,c = cota de asigur ări sociale.

În TFBS se includ: fond de salarii brut (inclusiv pentru cei scoşi din

activitate pentru perfecţionare/specializare sau pentru îndeplinirea unor obligaţii destat sau obşteşti), de concedii, sporuri de salarii (vechime, ore suplimentare, muncă de noapte, periculozitate, nocivitate, toxicitate etc.), indemnizaţii de conducere,

participarea salariaţilor la profit şi prime.

Cota de asigur ări sociale este stabilită pentru angajaţi la 9,5% asupravenitului salarial lunar, iar pentru angajator la 19% asupra fondului lunar de salarii,cu unele diferenţieri pentru grupele de muncă I şi II.

Grupele de muncă I (condiţii foarte vătămătoare sau foarte grele) şi II(condiţii grele sau vătămătoare) includ activităţi pentru care riscurile muncii sunt

mai mari (accidente, îmbolnăviri etc.) şi care confer ă unele avantaje la pensionare(vârsta de pensie mai mică, vechime în muncă minimă necesar ă pensionării mairedusă, cota pensiei din salariu mai mare).

ii)

contribu ţ ia asigura ţ ilor pentru tratament balnear şi odihnă se plăteştede către cei ce beneficiază de trimiteri la tratament balnear şi odihnă

prin sistemul asigur ărilor sociale. Contribuţia se stabileşte diferenţiat petip de trimitere, staţiune, sezon, durata sejurului, categoria de confort,mărimea salariului tarifar/pensiei, costul trimiterii. Pentru anumitecategorii de beneficiari se acordă reduceri ale contribuţiei, calculată

după criteriile de mai sus, astfel:•

100% pentru pensionarii IOVR neangajaţi, beneficiari de ajutor social, pensionarii de asigur ări sociale şi pensionarii militari cu pensieminimă;

•

75% pentru suferinzii de silicoză şi fibroză pulmonar ă;•

50% pentru suferinzii de boli profesionale.

iii) contribu ţ ia pentru şomaj se plăteşte de către orice persoană fizică sau juridică având sediul în România şi care angajează cetăţeni români, încotă de 5% din TFBS, precum şi de salariaţii şi membrii cooperatori, în

cotă de 1% din salariul lunar brut/venitul brut obţinut în cooperativă.


27/39

Această contribuţie este destinată plăţii ajutorului de şomaj, ajutoruluide integrare profesională şi alocaţiei de sprijin pentru persoanele ce nus-au putut angaja până la expirarea ajutorului de şomaj.

iv) alte venituri, în care se includ lichidări de debite, dobânzi, major ări sau

amenzi pentru neonorarea la timp a obligaţiei de contribuţie, excedentulanului bugetar anterior, transferuri din bugetul de stat.v) contribu ţ ia pentru pensia suplimentar ă, care se plăteşte de către

salariaţi în cotă de 5% din salariul brut lunar, în care se includ, pe lângă salariul tarifar, orice fel de spor şi indemnizaţie cu caracter permanent,

precum şi salariul de merit. Plata acestei contribuţii dă dreptul ca, laieşirea la pensie, contribuabilul să primească pe lângă pensia de bază şio pensie suplimentar ă, calculată în cote procentuale din venitul luat ca

bază de pensionare şi diferenţiată după numărul de ani de contribuţie.

Drepturile de asigur ări sociale ale beneficiarilor sunt de mai multe feluri.A. PENSIILE se plătesc pe toată durata vieţii de după pensionare

persoanelor care îşi încetează activitatea datorită atingerii limitei de vârstă; persoanelor invalide şi soţului supravieţuitor al pensionarului (începând de la oanumită vârstă şi dacă nu are alt venit); precum şi, până la o anumită vârstă,copiilor urmaşi ai salariatului sau pensionarului decedat.

A.1 Pensia pentru muncă depusă şi limită de vârstă se acordă persoanelor care, salariate fiind, au atins vârsta de pensionare şi au o vechimeminimă în muncă. Derogări de vârstă şi vechime în muncă sunt prevăzute pentrugrupele de muncă I şi II, personal didactic universitar şi de cercetare, maternitate(mame ce au născut cel puţin 3 copii şi i-au crescut până la cel puţin vârsta de10 ani), anumite handicapuri fizice (nevăzători), anumite funcţii (personal navigantdin aviaţia civilă, dansatori, acrobaţi, balerini, unii salariaţi din căile ferate ş.a.).

Pensionarea se face la cerere, la 60 de ani pentru bărbaţi şi 55 de ani pentru femei (cu variaţiile date prin derogări), sau, din oficiu, la 62 de ani pentru bărbaţi şi 57 de ani pentru femei (cu variaţiile date de derogări). Cele patru limitede vârste sunt în prezent într-un proces de creştere progresivă de 4 luni pe an, astfelîncât într-un orizont de circa 10 ani să se mărească până la 65, respectiv 60 de ani.

Vechimea în muncă minimă pentru pensionare este de 30 de ani pentru bărbaţi şi 25 de ani pentru femei (cu variaţiile date de derogări) şi urmează să crească treptat în următorii 10 ani până la 35 şi, respectiv, 30 de ani. Pentru anii demuncă prestaţi peste vechimea minimă se acordă un spor de pensie (calculat lavenitul luat ca bază de pensionare) de câte 1% pentru fiecare din primii 5 ani şi decâte 0,5% pentru fiecare din anii în plus peste primii cinci.

În cazul în care nu este îndeplinită condiţia de vechime minimă în muncă,dar nu mai puţin de 10 ani vechime, pensia se calculează propor ţional cu duratavechimii în muncă. Pentru cei cu vechime sub 10 ani se acordă un ajutor social.


28/39

A.2 Pensia de invaliditate se acordă pentru pierderea capacităţii demuncă din cauza unui accident de muncă sau a unei boli profesionale, precum şicelor ce şi-au pierdut capacitatea de muncă din cauza unor boli/accidente nelegatede muncă, însă condiţionat de faptul că au o anumită vechime în muncă şi o

anumită vârstă. Cuantumul pensiei se stabileşte în raport cu salariul, dar şi cu gradul de invaliditate, care poate fi:

I, când capacitatea de muncă este pierdută în totalitate şi este necesar ă îngrijirea şi supravegherea invalidului de către o altă persoană;II, când cpacitatea de muncă este total sau în cea mai mare măsur ă

pierdută, dar invalidul nu necesită îngrijire din partea altei persoane;III, când capacitatea de muncă este pierdută cel puţin 50%, darinvalidul poate presta aceeaşi muncă sau o muncă mai uşoar ă.

Pensia pentru gradul I de invaliditate dobândită din riscuri legate de

muncă se calculează în raport cu salariul luat ca bază de pensionare, diferenţiat pegrupe de muncă: 33-85% pentru grupa I de muncă (la care se adaugă o sumă fixă lunar ă pentru îngrijire); 31-80% pentru grupa a II-a de muncă; 29-75% pentrugrupa a III–a de muncă. Pentru invaliditatea de gradul II se acordă 85%, iar pentruinvaliditatea de gradul III se acordă 60% din cuantumul pensiei aferente gradului Ide invaliditate.

Gradul de invaliditate se stabileşte şi se confirmă periodic, până laîmplinirea vârstei de 60, respectiv 55, de ani, de către o comisie de expertiză de pelângă Serviciul judeţean de expertiză medicală.

Pensia de invaliditate dobândită din riscuri nelegate de muncă se acordă ca şi precedenta, numai că pentru gradul I de invaliditate cota de pensie este, înraport cu grupa de muncă, între 27 şi 70% din salariul luat ca bază de pensionare.

A.3 Pensia de urmaş se acordă copiilor şi soţului supravieţuitor, dacă la data decesului asiguratului acesta era pensionar sau întrunea condiţii pentruobţinerea unei pensii.

Copiii au dreptul la pensie de urmaş până la împlinirea vârstei de 16 anisau până la terminarea studiilor, dar nu peste vârsta de 25 de ani sau 26 de ani(dacă durata studiilor superioare este de peste 5 ani).

Soţia supravieţuitoare are dreptul la pensie de urmaş începând de la 55 deani şi dacă a convieţuit cu soţul minim 15 ani (între 10 şi 15 ani pensia secalculează propor ţional cu numărul de ani de convieţuire).

Cuantumul pensiei de urmaş se calculează la pensia de care ar fi beneficiat decedatul, în cotă de 50% în cazul unui singur urmaş, 75% în cazul a doiurmaşi şi 100% în cazul a trei sau mai mulţi urmaşi.

A.4 Pensia suplimentară se acordă asiguraţilor care au plătit contribuţiade 5% (vezi punctul v) la venituri). Cuantumul ei se stabileşte în raport cu salariulluat ca bază de pensionare, diferenţiat pe ani de contribuţie: 7% pentru un intervalde contribuţie de [5; 10] ani; 10% pentru (10; 15] ani; 13% pentru (15; 20] de


29/39

ani;15% pentru (20; 25] de ani; 16% pentru peste 25 de ani. Contribuabililor sub 5ani li se restituie, la data pensionării, sumele cu care au contribuit, fructificate cu oanumită dobândă.

B. TRIMITERILE LA TRATAMENT BALNEAR ŞI ODIHNĂ sunt drepturi pe care le primesc beneficiarii sub forma unor servicii de tratament

balnear şi odihnă, ale căror costuri sunt suportate în propor ţie de 70% (în medie) decătre asigur ările sociale, restul fiind suportat de către beneficiar. La aceste costurise adaugă şi cele rezultate din reducerile de care se bucur ă unii beneficiari (vezi ii)de la venituri). Trimiterile se fac pe baza unor prescripţii medicale, cu prioritate

pentru cei încadraţi în grupele de muncă I şi II, suferinzii de boli cronice sau profesionale, invalizii, familiile cu mulţi copii.

C. Indemnizaţiile şi ajutoarele sunt drepturi pe care le primesc beneficiarii pentru mai multe tipuri de împrejur ări/riscuri care le afectează într-un

fel sau altul capacitatea de muncă, punându-i temporar în situaţia de a nu-şi puteacâştiga existenţa prin activitatea pe care o desf ăşoar ă în mod obişnuit. Acesteindemnizaţii şi ajutoare pot fi grupate după obiectul lor astfel:

privind sănătatea; privind maternitatea; privind lipsa locului de muncă;altele.

C.1 Indemnizaţiile privind sănătatea sunt drepturi care se acordă fie înscopul prevenirii, fie în scopul refacerii sănătăţii.

a) Indemniza ţ iile pentru prevenirea îmbolnăvirii şi refacerea/înt ărirea sănăt ăţ ii sunt acordate salariaţilor angajaţi cu contract pe durată nedeterminată şisunt suportate par ţial de către cel care a angajat (primele 10 zile) şi par ţial de cătreasigur ările sociale de stat. Sunt utilizate astfel următoarele forme: trecereatemporar ă în altă muncă, mai uşoar ă, sau reducerea programului de lucru,trimiterea la tratament balnear, trimiterea în carantină, acordarea unor materialeajutătoare (proteze, aparate, centuri ş.a.).

Pentru prima formă menţionată, indemnizaţia o constituie diferenţa întresalariul anterior trimiterii/reducerii şi cel ce ar trebui plătit după aceasta.Indemnizaţia nu poate fi acordată mai mult de 90 de zile, iar mărimea ei nu poatedepăşi 25% din salariul anterior.

Pentru a doua formă menţionată, indemnizaţia o constituie plata zilelor detratament ce depăşesc durata concediului de odihnă şi a altor 2-3 zile necesare

pentru transportul ulterior tratamentului şi pentru readaptare. Trimiterea latratament se poate face şi în cazul în care angajatul este deja în incapacitate demuncă (boală, urmarea unui accident). În acest caz, indemnizaţia o constituie ocotă de 50-85% din salariul tarifar şi sporurile legale de care a beneficiat angajatulanterior îmbolnăvirii/accidentului şi se acordă pe toată durata tratamentului

balnear.


30/39

Pentru a treia formă menţionată, se acordă tuturor angajaţilor (inclusivcelor angajaţi temporar) pentru care organele medicale autorizate instituiecarantina. Indemnizaţia este de 90% din salariul tarifar şi se acordă pe toată duratacarantinei.

Pentru a patra formă menţionată, se acordă ca indemnizaţie costul sau o parte din costul materialului recomandat de organul medical competent. În cazulmaterialelelor necesare ulterior unei boli profesionale sau accident de muncă indemnizaţia este de 100% din costul respectivului material. În cazul celor necesareulterior unei boli neprofesionale sau accident în afara muncii, indemnizaţiase acordă în funcţie de mărimea salariului în cotă de 50-100% din costulrespectivului material.

În toate aceste cazuri, participarea celui ce a angajat este motivată prinstimulentul pe care aceasta îl creează privind îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şiasigurarea protecţiei muncii.

b)

Indemniza ţ ia de concediu medical se acordă celor ce primesc unconcediu medical în vederea însănătoşirii în urma îmbolnăvirii sau accidentării.Durata acordării este de maxim 180 de zile, eventual majorată cu încă maxim 90 dezile cu avizul Ministerului Sănătăţii.

După trecerea intervalului de 180/270 de zile şi în caz că nu a fostref ăcută capacitatea de muncă se recomandă şi se avizează pensionarea deinvaliditate.

Indemnizaţia se acordă tuturor angajaţilor (inclusiv cei temporari), cucondiţia (pentru cei cu contract pe durată nedeterminată) să fi contribuit la

asigur ările sociale cel puţin 4 luni în ultimele 12 luni anterioareîmbolnăvirii/accidentării sau cel puţin 10 luni în ultimele 24 de luni anterioareîmbolnăvirii/accidentării.

Plata acestor indemnizaţii este în sarcina celui la care este angajatsalariatul şi numai pentru unele excepţii ea revine asigur ărilor sociale.

Cuantumul indemnizaţiei se stabileşte ca o cotă din salariul tarifar plussporurile legale ale beneficiarului (avute anterior îmbolnăvirii/accidentării) şidiferenţiat după vechimea în muncă: 50% pentru o vechime până la inclusiv 2 ani;65% între 2 şi inclusiv 5 ani; 75% între 5 şi inclusiv 8 ani şi 85% peste 8 ani.Pentru primele trei zile de concediu medical acordate pentru îmbonăviri/accidentări

nelegate de muncă, indemnizaţia este de 50% din cea curentă, conformdiferenţierilor menţionate mai sus. Pentru toate cazurile de îmbolnăviri/accidentărilegate de muncă şi pentru bolile infectocontagioase indemnizaţia este 100% dinchiar prima zi de concediu medical şi pentru toate categoriile de salariaţi.

C.2 Indemnizaţiile pentru maternitate sunt drepturi care se acordă mamelor sau viitoarelor mame sub forma indemnizaţiei de maternitate,indemnizaţie pentru îngrijirea copilului, indemnizaţie pentru creşterea copilului

până la vârsta de 2 ani şi indemnizaţia de naştere.


31/39

a) Indemniza ţ ia de maternitate se acordă femeilor însărcinate, salariate,care beneficiază prin lege de concediu de maternitate de 112 de zile, în principiu52 de zile prenatal şi 60 de zile postnatal, cu posibilitatea opţiunii viitoarei mame

pentru scurtarea prenatalului în favoarea postnatalului. De asemenea, se poate

acorda, până la vârsta de 9 luni a copilului, un program de muncă redus cu 2 ore şif ăr ă diminuarea salariului. În acest din urmă caz, indemnizaţia este egală cu sumacu care s-ar diminua salariul pentru cele 2 ore libere acordate salariatei.

În cazul concediului de maternitate indemnizaţia se stabileşte ca o cotă din salariul tarifar plus sporurile legale ale angajatei, cotă diferenţiată după vechimea în muncă: 50% pentru o vechime în muncă de până la 6 luni inclusiv;65% pentru peste 6 luni până la 12 luni inclusiv; 85% pentru peste 12 luni; 94%indiferent de vechime începând cu naşterea celui de-al treilea copil.

Plata indemnizaţiei cade în sarcina celui ce a angajat. Legea prevede unajutor de maternitate şi pentru cazul când aceasta intervine pe parcursul efectuării

studiilor superioare.b)

Indemniza ţ ia pentru îngrijirea copilului se acordă mamei al căruicopil în vârstă de până la 3 ani s-a îmbolnăvit. Mama beneficiază de un concediumedical pe durata bolii copilului şi de o indemnizaţie de 50-85% din salariul eitarifar plus sporurile legale. Această indemnizaţie se acordă mamelor ce nu mai

beneficiază de indemnizaţia de maternitate (conform a) de mai sus) şi nu au optat pentru indemnizaţia de creştere a copilului (conform c) de mai jos). Plata cade însarcina celui ce a angajat.

c)

Indemniza ţ ia pentru cre şterea copilului până la vârsta de 2 ani seacordă la cerere, după expirarea postnatalului, într-o cotă de 85% din salariultarifar. În acest context, o formă de sprijin este şi posibilitatea mamelor de a lucracu o jumătate de normă, în scopul creşterii şi îngrijirii copilului, până când acestaîmplineşte 7 ani.

d)

Indemniza ţ ia de na ştere se acordă, din bugetele locale, în sumă de100000 lei, indiferent de statutul de salariată sau nu, tuturor femeilor ce au născutal doilea copil şi apoi pentru fiecare naştere ulterioar ă.

C.3 Ajutorul pentru lipsa locului de muncă se acordă persoanelor careşi-au pierdut locul de muncă sau celor ce nu au avut încă un loc de muncă.Resursele financiare necesare se constituie pe seama unei taxe de 1% calculată asupra salariului de încadrare şi plătibilă de fiecare angajat, precum şi a unei taxede 5% asupra fondului lunar de salarii şi plătibilă de fiecare angajator. Sunt uzualetrei forme de ajutor:

a)

Ajutorul de şomaj se acordă persoanelor care şi-au pierdut locul demuncă, dar nu din iniţiativa lor, şi celor ce, terminând studiile, nu-şi pot găsi loc demuncă. De la prima condiţie fac excepţie cazurile în care întreruperea activităţii din

proprie iniţiativă este cauzată de un motiv care nu întrerupe vechimea în muncă lamomentul reangajării (îngrijirea copilului sub 7 ani etc.). Alături de aceste condiţii


32/39

de cauzalitate a lipsei locului de muncă se mai adaugă condiţii de evidenţă (înregistrarea la oficiile for ţei de muncă şi protecţie socială din raza judeţului dedomiciliu, confirmarea medicală a unei stări de sănătate care să-i permită să muncească), condiţii de inexistenţă a unor surse alternative de venit şi condiţia

de refuz nejustificat a unor propuneri de loc de muncă sau recalificare f ăcute deoficiul de muncă.Ajutorul de şomaj se acordă ca o cotă calculată la media pe ultimele 3

luni (pentru cei care au avut contract de muncă pe durată nedeterminată) sau 12luni (pentru cei care au avut contract de muncă pe durată determinată) a salariului

brut minus impozitul pe salariu. Mărimea cotei depinde de vechimea în muncă, încazul primei categorii, şi anume: 50% pentru o vechime în muncă de până la 5 ani,dar nu mai puţin de 75% din salariul brut minim pe economie diminuat cuimpozitul pe salariu; 55% pentru o vechime în muncă de 5 până la 15 ani, dar numai puţin de 80%; şi 60% pentru o vechime în muncă de minim 15 ani, dar nu mai

puţin de 85%. Pentru cei din a doua categorie mai sus menţionată, mărimea coteidepinde de durata contribuţiei la fondul pentru ajutorul de şomaj, şi anume: 40% pentru o contribuţie de minim unul şi până la 5 ani şi 50% pentru o contribuire deminim 5 ani.

Ajutorul de şomaj se acordă la cerere, pe o durată de maximum 270 dezile calendaristice, în care, eventual, se includ şi maxim 30 de zile anterioareînregistr ării cererii.

b) Ajutorul de integrare profesional ă se acordă tinerilor care au absolvitînvăţământul preuniversitar sau cel universitar, precum şi celor ce au încheiat

serviciul militar obligatoriu şi care nu şi-au putut găsi de lucru potrivit pregătiriilor. Ajutorul se acordă pentru maxim 270 de zile, după 30 de zile de la dataînregistr ării cererii la oficiul for ţei de muncă. Cuantumul acestui ajutor se acordă ca o cotă calculată la salariul minim brut pe economie, mai puţin impozitul pesalariu şi diferenţiat după nivelul de pregătire: 60% pentru cei proveniţi dinînvăţământul preuniversitar şi cu vârsta peste 16 sau 18 ani după caz şi 70% pentrucei proveniţi din învăţământul universitar.

c)

Aloca ţ ia de sprijin se acord

Finante Capitol 2

Documents

Transcript of Finante Capitol 2