Ion Buruiana.pdf

8/15/2019 Ion Buruiana.pdf

1/93


2/93

1

ION BURUIANĂ

PROTECȚI EUROPE NĂDREPTURILOR OMULUI

Chișinău, 2013


3/93

2

CZU 341.231.14(4)B 95

Această carte este editată cu sprijinul Comisiei Europene încadrul Programului de Învățare pe Toată Durata Vieții,Subprogramul Jean Monnet, Acţiunea 2011-3237.

Publicaţia de faţă reflectă numai punctul de vedere al autoruluişi Comisia Europeană nu este responsabilă pentru eventualautilizare a informaţiilor pe care le conţine.

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii Buruiană, Ion.

Protecția europeană a drepturilor omului / Ion Buruiană. –Chişinău: Print-Caro, 2013, – 92 p.Bibliografie: p. 89-91. 100 ex.

ISBN 978-9975-56-105-1.CZU 341.231.14(4)B 95

Copyright©Ion Buruiană, 2013

ISBN 978-9975-56-105-1.


4/93

3

TITLUL IINTRODUCERE ÎN PROTECȚIA EUROPEANĂ ADREPTURILOR OMULUI……………….………………..5 Capitolul 1. Locul și rolul protecției europenealedrepturilor omului………………………….……..………..5

Secţiunea a I-a. Generalități ………………………………..51. Interacțiunea între protecția juridică internă și europeană..62. Caracteristicile protecției juridice europene a drepturiloromului………………………………………………………..11

Secţiunea a II-a Izvoarele ………………………………….14 1. Izvoarele convenționale………………………………..…14 2. Izvoarele jurisprudențiale………………………….……23 3. Instrumentele cu caracter cvasijuridic sau cu caracterexclusiv politic………………………………………..……….…26TITLUL IIREGIMUL JURIDIC AL DREPTURILOR ŞILIBERTĂŢILOR GARANTATE…………………………25 Introducere. Clasificări ale drepturilor omului…………25 Capitolul 1. Drepturi intangibile sau care beneficiază de o

protecţie absolută……………...........................................26 Secţiunea I Dreptul la viaţă…………………………………......26 Secţiunea a II -a. Dreptul de a nu fi supus torturii şi pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante …….28 Secţiunea a III -a Dreptul la neretroactivitatea legii ..……..29 Secţiunea a IV -a Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit dedouă ori pentru aceeaşi faptă (non bis in idem ) …………...30 Capitolul 2. Drepturi și libertăți condiționale judiciare…31

Secţiunea I Libertăţile persoanei fizice ……………………31 Secţiunea a II -a Drepturile şi libertăţile procesuale …..….36 Capitolul 3. Drepturi și libertăți condiționaleextrajudiciare………………………………………………43

Secţiunea I Dreptul la respectarea vieţii private şi familiale .43 Secţiunea a II -a Libertatea de gîndire, conştiinţă şi religie ...45 Secţiunea a III -a Libertatea de expresie şi de informare .......47

Capitolul 4. Drepturile indirecte sau complementare…..49 Secţiunea I Dreptul la un recurs efectiv….…………………. 50


5/93

4

Secţiunea a II -a Dreptul de a nu fi supus discriminării …...51 Capitolul 5 Drepturile economice, sociale și culturale….52

Secţiunea I Dreptul la respectarea proprietăţii ………….... 52 Secţiunea a II -a Libertatea de asociere……………….…….. ..54 Secţiunea a III -a Dreptul la educaţie …………………..... 56 Titlul IIIPRINCIPALELE SISTEME EUROPENE DEPROTECȚIE A DREPTURILOR OMULUI……………57 Capitolul 1. Sistemul de protecţie a drepturilor omuluiinstituit în cadrul Consiliului Europei ………………….57

Secţiunea I. Consiliul Europei. Generalități ……………….57 Secţiunea II . Monitorizarea obligaţiilor şi a angajamentelorasumate de statele contractante ..............................................58Capitolul 2. Protecţia jurisdicţională în cadrul ConsiliuluiEuropei ..................................................................................59

Secţiunea I. Curtea Europeană a drepturilor omului............ 60 Secţiunea II. Procedura în fața Curții Europene a DrepturilorOmului .................................................................................... 62

Secţiunea III. Examinarea preliminară …………………….…64

a) Competența CEDO............................................................64b) Recursurile în fața CEDO...................................................66 c) Noțiunea de victimă........................................................... 67

Secţiunea IV Condițiile de admisibilitate………………..…… 74 a) Condi ț ia termenului de sesizare ......................................... 74b) Epuizarea prealabilă a căilor de recurs interne ................75c) Procedura de admisibilitate ................................................77

Secţiunea V Judecarea asupra fondului……………………… 78a) Constatarea existenței violării ............................................78 b) Repararea prejudiciului.......................................................78 Secțiunea VI Efectele juridice ale hotărîrii Curții .................80Capitolul 3. Sistemul de protecţie a drepturilor omuluiinstituit în cadrul Uniunii Europene…….……………....81 Încheiere…………………………………………………….87 Referințe.................................................................................88

Bibliografiegenerală.............................................................89


6/93

5

TITLUL IINTRODUCERE ÎN PROTECȚIA EUROPEANA ADREPTURILOR OMULUICapitolul 1. Loculși rolul protecției europene a drepturiloromului

Secţiunea a I-a. Generalități Protecția drepturilor omului a cunoscut pe parcursul

timpului și, îndeosebi în ultima perioadă, o dezvoltaredeosebită, devenind astfel o instituție juridică complexă, ceține atît de ordinea juridică internă, cît și cea internațională. Afost instituit un anumit standard care determină statele șicomunitatea internațională de a promova și respecta drepturileși libertățile fundamentale ale omului.

Au fost elaborate mecanisme,interne și internaționale,de protecție a drepturilor omului, ceea ce denotă preocuparea prioritară a statelor față de această problemă. Astfel, instituțiadrepturilor omului a dobîndit un caracter bivalent, fiindreglementată atît în dreptul intern, cît și in cel internațional,consacrîndu-se astfel, un principiu juridic aplicabil nu doar în

relațiile dintre state și indivizi, ci și în relațiile dintre state. La etapa actuală nu se poate nega faptul că fărărecunoașterea și respectarea drepturilor fundamentale aleomului nu se poate constitui o societate democratică – condițiefirească a afirmării demnității fiecărui individ. Protecțiadrepturilor omului este una dintre preocupările majore alecontemporaneității, ceea ce contribuie la favorizareademocrației, libertății, cooperării, toleranței și prieteniei întretoate popoarele și statele în scopul salvagardării păcii șisecurității în lume.

Astfel, protecția drepturilor omului a devenit odimensiune fundamentală a comunității internaționale și afiecărui stat în parte, care nu poate fi ignorată. Statele șiorganizațiile internaționale au instituit standarte și norme juridice pentru nesocotirea cărora s-a instituit răspunderea

internaționala a statelor.


7/93

6

Protecția drepturilor omului, prin legislația internă astatelor și printr -un control european eficace al ConsiliuluiEuropei contribuie la prevenirea încălcărilor și la corectaaplicare a legislației internaționale care consacră dreptulomului la viață, securitate, proprietate și împotriva tuturordiscriminărilor.

1. Interacțiunea între protecția juridică internă șieuropeană.

Drepturile omului constituie una dintre cele maiimportante valori pentru dezvoltarea societăţii umane iarrespectarea lor constituie esenţa unei societăţi democratice. Laapărarea drepturilor omului trebuie să contribuie toatecomponentele societăţii în cadrul unui stat: organele statului; partidele politice; sindicatele şi societatea civilă.

Depturile omului sunt consacrate atît prin norme juridice naţionale cît şi internaţionale. Proclamarea şi apărareadrepturilor omului constituie o preocupare deosebită aConsiliului Europei şi a comunităţii internaţionale în general.

Drepturile omului şi libertăţile se referă la drepturilesubiective care reprezintă un ansamblu de prerogativerecunoscute unui anumit subiect de drept. Acest concept presupune facultatea pentru titular de a declara imperativulconţinut în norma de drept, spre a asigura punerea în valoare aansamblului de posibilităţi juridice pe care acesta i lerecunoaşte.

Din punct de vedere juridic dreptul este o libertate, iarlibertatea este un drept, fara a exista deosebiri de natură juridică între aceste două noţiuni. Mecanismul internde protecţie nu face deosebire între drepturi şi libertati publice.Este de menţionat faptul că nici mecanismul european de protecţie nu face această deosebire, iar drepturile omului înConvenţia Europeană a Drepturilor Omului sunt considerate cavalori recunoscute universal.

Pe plan intern drepturile omului sunt drepturi şi libertăţi publice, prevăzute şi protejate prin norme de drept naţional, iar


8/93

7

pe plan european drepturile şi libertăţile consacrate în CEDOalcătuiesc o noţiune generică şi anume „drepturile omului protejate în cadrul unor raporturi juridice specifice acesteiconvenţii europene”. Drepturile fundamentale au fost definiteca fiind acele drepturi subiective ale cetăţenilor considerate caesenţiale pentru viaţă, libertate şi demnitatea lor, precum şi pentru dezvoltarea personalităţii umane. Aceste drepturi suntstabilie şi garantate în Constituţie.

În Convenţia Europeană pentru drepturile omului nu s-adat o definiţie generală şi abstractă a noţiunii de drepturifundamentale, datorită dificultăţilor pe care o asemeneanoţiune le-ar implica. Dacă în dreptul intern noţiunea de dreptare un criteriu sigur dat de cuprinderea anumitor drepturi şilibertăţi în constituţia unui stat, în dreptul internaţional aceasănoţiune devine ambiguă şi nesigură.

Normele juridice europene nu fac decît să se consacreşi să garanteze drepturile care sunt considerate indinspensabilefiinţei umane. Totodată este de menţionat faptul că doar uneleConvenţii internaţionale precum CEDO au elaborat un

mecanism jurisdicţional internaţional de control a drepturilorgarante.Odată ce raportul juridic se naşte, în primul rînd, între

stat şi individ, este firesc ca primul nivel la care trebuie să serealizeze protecţia drepturilor omului este cel naţional. Astfel,statul este obligat să elaboreze şi să aplice normele interne privitoare la drepturile omului. Insă, în virtutea suveranităţiiabsolute a statului drepturile omului ar putea să fie ignorate şidispreţuite, deaceia statele şi-au autolimitat suveranitatea prinîncheerea unor convenţii internaţionale în domeniul drepturiloromului. Prin intermediul acestor instrumente juridice au fostcreate sisteme de protecţie internaţională de nivelul doi.

În cadrul tratatelor în materie statele nu se obligă întreele aşa ca de obicei, ci faţă de indivizii care se află sub jurisdicţia lor. Prin intermediul tehnicii juridice utilizată în

actele internaţionale statele îşi asumă obligaţii să respecte


9/93

8

drepturile omului atăt faţă de indivizi căt şi faţă de comunitateainternaţională.

Protecţia drepturilor trebuie realizată, în primul rînd îninteriorul statului în baza sistemului său de drept. Doar în cazulîn care drepturile individului au fost încălcate , acesta se poateadresa instanţelor internaţionale, odată ce căile interne de atacau fost iepuizate.

Din moment ce titularii drepturilor sunt înşişi indivizii,iar cei obligaţi sunt statele se impune recunoaşterea individuluia calităţii procesuale active şi a calităţii de subiect de dreptinternaţional pentru a crea posibilitatea să realizeze protecţiadrepturilor sale la nivel internaţional. Asadar, indivizii avîndcalitatea de subiect al dreptului internaţional se pot adresa uneiinstanţe internaţionale cu o plîngere referitoare la încălcareaunui drept de către autorităţile naţionale, cu condiţia că vatrebui să justifice încălcarea unui drept propriu şi prejudiciul pe care l-a suferit, ceea ce justifică interesul acţiunilor sale [1].

Prin intermediul CEDO au fost create mecanisme careau scopul de a promova interpretarea şi aplicarea uniformă a

prevederilor acesteia cu scopul îndeplinirii angajamentelorasumate de către statele contractante. Drept consecinţă, politicile interne şi externe ale statelor în domeniul protecţieidreptului omului se unifică: violarea drepturilor omului pe plannaţional implică violarea drepturilor omului în plan european(desigur se are în vedere violarea drepturilor garantate deConvenţie). Nu există drept al omului decît atunci cînd unregim juridic este organizat astfel încît dreptul să fie protejat printr-o acţiune în justiţie. Depturile omului conduc lainstituirea în sarcina statelor a unor obligaţii executarea căroranu e subordonată ca în dreptul internaţional general, principiului reciprocităţii. Statul parte la Convenţie nu are doarobligaţia de a garanta protecţia drepturilor propriilor cetăţeni,ci trebuie de asemenea, să respecte drepturile tuturorindivizilor aflaţi pe teritoriul său indiferent de naţionalitate.

Pentru a asigura protecţia drepturilor particularilor lanivelul naţional statele trebuie să îndeplinească diferite


10/93

9

obligaţii precum ar fi obligaţia de a nu face nimic de natură aaduce atingere drepturilor recunoscute sau obligaţia de a face,adică de a lua toate măsurile legale, administrative sau judiciare necesare pentru respectarea drepturilor respective. În primul caz statele îşi asumă obligaţia de rezultat, iar în aldoilea caz obligaţia este de prudenţă şi diligenţă.

Protecţia drepturilor omului la nivel european esterealizată prin anumite mecanisme de control. Curtea poate fisesizată cu o cerere de orice persoană fizică, orice organizaţieneguvernamentală sau orice grup de particulari care se pretinda fi victima încălcării, de către unul din statele contractante, adrepturilor recunoscute de convenţie. De regulă, victimaîncălcării trebuie să probeze că a suferit un prejudiciu real.Statele se angajează să nu împiedice exerciţiul eficace alacestui drept. Curtea a decis că invocarea unui prejudiciu puripotetic ce nu a fost stabilit în faţa instanţelor interne căroratrebuie să li se ofere posibilitatea să-i determine existenţa, nudeschide calea invocării protecţiei dreptului asupra unui bunapărat de Convenţie [2].

Pe plan european Curtea Europeană pentru DrepturileOmului examinează îndeplinirea angajamentelor asumate îndomeniul respectării drepturilor omului. În acest sens esteverificat, în primul rind, rezultatul activităţii statului împotrivacăruia a fost înaintată acţiunea, adică dacă s-a respectatobligaţia de rezultat.Totodată, pe plan intern statul trebuie sărespecte, în primul rînd, obligaţia de prudenţă şi diligenţă pentru a ajunge la realizarea rezultatului impus de Curte.

Dreptul intern şi dreptul european al dreptului omuluidevin din ce în ce mai compatibili. Aceasta se realizează pecalea legislativă sau jurisdicţională. Deciziile Curţii care relevăo încălcare a Convenţiei provoacă adesea ca statele interesatesă adopte astfel de măsuri generale menite să le armonizezelegislaţia cu Convenţia iar jurisprudenţa naţională cu jurisprudența CEDO la deciziile Curţii. Pe de altă parte, atît

jurisdicţiile naţionale cît şi legiuitorii naţionali pot lua înconsiderare uneori chiar în mod spontan deciziile Curţii.


11/93

10

Autoritatea jurisdicţiei europene faţă de jurisdicţiile naţionaleeste incontestabilă şi sub influenţa jurisprudenţei europene adrepturilor omului se intreprinde o acţiune generală dearmonizare a normelor europene şi a celor interne, ceea cecontribuie la formarea unui drept comun european aldrepturilor omului.

Protecţia juridică a drepturilor omului este, de regulă,înţeleasă ca o finalitate normativă vizînd consacrarea şiasigurarea efectivităţii categoriei de drepturi subiectivedenumitădrepturile omului .

Protecția drepturilor omului reprezintă un obiectiv alorganizaţiilor internaţionale care şi-au asumat o misiune de promovare, şi respectare a acestora. De exemplu, ConsiliulEuropei, şi-a stabilit obiective primordiale în acest domeniu:- realizarea unor sisteme de control și de protecție eficientă adrepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei;- identificarea noilor amenințări la adresa drepturilor omului şia demnităţii umane;- sensibilizarea asupra importanței promovării și respectării

drepturilor omului, ca şi asupra educaţiei şi formării profesionale în această materie. În acelaşi timp, aceste drepturi reprezintă o preocupare

permanentă a statelor democratice de a asigura tuturor persoanelor aflate sub jurisdicţia autorităţilor lor beneficiuldrepturilor şi libertăţilor fundamentale. De aceea, este greu deimaginat cum s-ar putea ajunge la o protecţie efectivă adrepturilor şi libertăţilor garantate fără să existe voinţamanifestă şi sinceră a statului de a crea şi impune atît normelenecesare, cît şi comportamentul potrivit al autorităţilor sale.

Practic, după cel de al doilea război mondial, stateledemocratice au conştientizat, mai mult ca oricînd, necesitateasalvgardării demnităţii individului şi, pe această bază, nevoiaadoptarii unor norme juridice in acest sens. Totodată au fostcreate unele mecanisme de aplicare concretă a acestor norme

pentru realizarea efectivă a valorilor legate de demnitateaumană. În acest context a apărut necesitatea funcţionării unor


12/93

11

instanţe judiciare de protecţie, care să poată pronunţa hotărîriobligatorii pentru statele în cauză.

Protecţia drepturilor omului a ajuns în cele din urmă ocerinţă esenţială a democraţiei pluraliste ca formă deguvernare, iar obligaţia statelor de a asigura această protecţie priveşte în egală măsură toate categoriile de drepturi. Eacuprinde standardele normative aplicabile drepturilorsubiective garantate, procedurile şi mecanismelor lor deaplicare, precum şi organele judiciare învestite cu asigurareaefectivităţii sau sancţionarea nerespectării acestor standarde pe plan european.

Protecţia juridică a drepturilor omului se defineşte prin prisma celor trei coordonate majore care caracterizează:-reglementarea conținutului drepturilor garantate;- determinarea organelor internaţionale competente să pună înaplicare drepturile;-instituirea mecanismelor sau procedurilor de control.

Astfel, ea poate fi realizată, în mod eficient, în cadrulcomunităţilor interstatale formate de organizaţiile

interguvernamentale. Standardele juridice sunt asumate caatare şi ulterior impuse datorită acestor angajamente exprimate prin convenţii sau alte instrumente juridice adoptate subautoritatea unor organizaţii internaţionale. În asemenea situatiistatele consimt la anumite cedări de suveranitate, sau maidegrabă la exercitarea suveranităţii în comun cu alte statemembre ale aceleiaşi structuri interguvernamentale, determinătrăsăturile protecţiei juridice asigurate drepturilor omului.

Din această perspectivă, protecţia juridică europeană adrepturilor omului este mai bine asigurată în cadrulunororganizații interguvernamentale cu un grad mai înalt deintegrare ca spre exemplu Consiliului Europei şi a UniuniiEuropene.

2. Cara cteristicile protecției juridice europene a dreptu rilor

omului. Protecția juridică a drepturilor omului în cadrul acestor


13/93

12

organizaţii cu vocaţie de integrare evidentă are următoarelecaracteristici:- Aplicarea principiului subsidiarității obligației de asigurarea respectării drepturilor omului .

Subsidiaritatea controlului european faţă de controlulexercitat de autorităţile naţionale decurge din faptul căgarantarea şi respectarea drepturilor omului revin, în primulrînd, autorităţilor statului, şi numai după ce acestea nu au luatmăsurile prin care să asigure efectivitatea drepturilor şilibertăţilor omului intervin mecanismele şi organele jurisdicţionale europene.

Principiul subsidiarităţii obligă petentul(reclamantul) săepuizeze căile de recurs interne înainte de a se adresainstanţelor europene pentru a da posibilitatea autorităţilorinterne să remedieze violarea dreptului pretins ca ar fi fostîncălcat.

Protecția juridică a drepturilor omului la nivel europeaneste considerată ca fiind un standard normativ minim pe carestatele au obligaţia să-l respecte. Într-adevăr, de la primele sale

hotărâri, Curtea a pus în aplicare principiul subsidiarității încadrul mecanismului european de protecție inerent drepturiloromului. Statele contractante au omarjă de apreciere în privința modului în care se pun în aplicaredrepturilerecunoscute de convenție deoarece Curtea Europeană a

Drepturilor Omului nu este un substitut pentru autoritățilenaționale competente, altfel s -ar pierde din vedere natura

subsidiară a masurilor internaționale de garantarea colectivăinstituit. Autoritățile naționale rămân libere să aleagămăsurile pe care le consideră adecvate în domeniilereglementate de convenție, iar controlul Curții se referă numaila conformitatea acestor măsuri cu cerințele convenției "(cauza lingvistică belgiană, 23 iulie 1968).

Competența autorităților naționale nu este exclusivă îndomeniul de aplicare a dreptului european al drepturilor

omului. Statele renunţă parţial la exercitarea atributelorsuveranităţii în materie jurisdicţională supunîndu-se


14/93

13

controlului european.Ca consecință autorităţile naţionale nu auo putere absolută şi exclusivă în domeniul drepturilor omuluiasupra persoanelor aflate sub jurisdicţia lor. Aceste autorităţiacceptă ca atribuţiile exercitate în baza legii naţionale să fie partajate cu jurisdicţiile europene.Acest principiu derivă din refuzul Curții de a juca rolulde curte de apel, de recurs sau revizuire împotriva deciziilorinstanțelor statelor contractante. - Consacrarea individului a statutului de subiect de dreptinternaţional in domeniul respectării drepturilor omului.

Prin calitatea individului de subiect de dreptinternațional se înţelege capacitatea persoanei de a sta în justiţie ca reclamant pentru soluţionarea unui litigiu referitor ladrepturile omului în care pîrîtul este statul. Orice individ aflatsub jurisdicţia unui stat poate chema o autoritate a acestuia dinurmă în faţa unei jurisdicţii europene pentru încălcarea unuidrept prevăzut într -un instrument juridic european referitor ladrepturile omului. În asemenea situaţie persoana respectivădobîndeşte calitate de subiect de drept international, fiind un

participant activ la raporturile juridice internaţionale.- Superioritatea normelor europeane privind drepturileomului faţă de prevederile dreptului naţional decurge din principiul priorității dreptului internaţional faţă de legislaţiainternă. Astfel , în cazul în care există o contradicţie întredreptul european al drepturillor omului şi cel intern, normeledreptului European are prevalență asupra dreptului naţional.Acest principiu este prevazut in art. 4 din ConstituţiaRepublicii Moldova.- Controlul aplicării dreptului european al drepturiloromului de către jurisdicţii europene independente .-Caracterul de solidaritate interstatală al mecanismului deaplicare a drepturilor prevăzute decurge din faptul că prinratificarea acestei Convenţii statele nu şi-au asumat doardrepturi şi obligaţii reciproce, ci s-au angajat şi să asigure în

mod solidaro garanţie minimă a drepturilor omului prevăzutde Convenţie tuturor persoanelor aflate sub jurisdicţia lor.


15/93

14

Astfel orice stat contractant poate înainta o acţiune la CurteaEuropeană pentru Drepturile Omului împotriva altui stat partela acest instrument juridic pentru încălcarea unui dreptconsacrat (art. 33 din CEDO).- Efectivitatea drepturilor şi libertăţilor prevăzute de CEDO. Aceasta constituie o trăsătură esenţială a protecțieieuropene a drepturilor omului, consacrată în mod special de jurisprudenţa CEDO și presupune îndeplinirea din parteastatelor contractante, atît a unor obligaţii negative, cît şi a unorobligaţii positive. Aceste obligatii contribuie la luareamăsurilor necesare asigurării standardelor juridice europeneasumate de către state.- Natura individuală a drepturilor garantate de dreptuleuropean al drepturilor omului.

Această trăsătură decurge din faptul că, în general,instrumentele juridice specifice dreptului internaţional prevăddrepturi individuale persoanelor, excluzînd drepturilecolective. CEDO consacră drepturi individuale, şi nu drepturicolective, chiar dacă unele drepturi, cum ar fi dreptul la

educaţie sau libertatea asocierii, sunt drepturi ale persoaneiexercitate în comun cu alţi titulari de asemenea drepturi.

Secţiune a a II-a . IzvoareleProclamarea regională a drepturilor omului este opera

organizațiilor regionale interesate. Protecția drepturilor omuluiîn Europa a fost mai multă perioadă apanajul ConsiliuluiEuropei, înainte ca Uniunea Europeană să se angajeze pe calearecunoașterii formale a drepturilor fundamentale. Proclamareaeuropeană a drepturilor omului își găsește unitatea substanțialăîn Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instrument dereferință, atît pentru Consiliul Europei, cît și pentru UniuneaEuropeană.

1. Izvoarele convenţionale

Izvoarele convenționale sunt formate din convenţii, protocoale, tratate, acorduri sau alte instrumente juridice


16/93

15

adoptate pe plan european şi ratificate de state pentru a garantaşi asigura beneficiul unor drepturi şi libertăţi fundamentale aleomului. Convenţiile europene sunt, de regulă, dezvoltate printr-o jurisprudenţă de aplicare la caz, iar hotărîrileinstanţelor judiciare europene se bazează atît pe enunţuldreptului, cît şi pe elementele specifice aplicării acestuia,conturate de-a lungul unei practici judiciare consolidate.Exemplul cel mai pertinent în această privinţă este aplicarea prevederilor CEDO, fundamentată pe o bogată şi, în general,stabilă jurisprudenţă a Curţii Europene de la Strasbourg.

Convenția europeană pentru apărarea drepturiloromului și a libertăților fundamentale din 4 noiembrie 1950

Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi alibertăţilor sale fundamentale a fost elaborată de către ConsiliulEuropei. Deschisă semnării la Roma la 4 noiembrie 1950, ea aintrat în vigoare în septembrie 1953.

CEDO garantează în principal drepturi civile şi politice,insa cuprinde şi unele drepturi sociale, economice sauculturale, cum sunt dreptul la respectarea proprietăţii şi dreptul

la educaţie (art. 1 şi 2 din Protocolul Adiţional nr. 1la CEDO).CEDO face parte din categoria instrumentelor juridicecu valoare generală împreună cu Pactul ONU asupradrepturilor civile şi politice, insa între aceste izvoare de dreptexistă diferenţe notabile. CEDO consacră, de exemplu, drepturişi libertăţi fundamentale suplimentare care nu se regăsesc înPactul menţionat (dreptul la respectarea proprietăţii , dreptul laeducaţie) şi instituie un mecanism de aplicare de natură jurisdicţională. Un astfel de mecanism jurisdicţional esteabsent în cadrul instr umentelor ONU, dominate de structuri şi proceduri necontencioase şi politice.

Convenţia obligă statele semnatare să garantezedrepturile omului tuturor cetăţenilor. Prin Convenţie s-a creatun mecanism de control european care se adăugamecanismelor naţionale, toate statele membre acceptând

competenţa organului acestei convenţii: Curtea Europeană aDrepturilor Omului. Mecanismul european de protecţie are un


17/93

16

caracter subsidiar în raport cu sistemele naţionale de garantarea drepturilor omului. Subsidiaritatea rezidă, în primul rînd, înfaptul că se aplică regula clasică a iepuizării căilor de recursinterne care este preluată din dreptul internaţional general.Regula epuizării căilor de recurs demonstrează caracterulcomplementar al mecanismului european de protecţie.

Convenţia nu se substituie dreptului intern, ci vizeazădoar corectarea deficienţelor acestuia. Această regulă sefundamentează pe necesitatea de a acorda mai întîi statului pîrît facultatea de a remedia situaţia litigioasă prin propriilesale r esurse şi în propria sa ordine juridică.

CEDO beneficiază de o aplicabilitate directă în ordinea juridică internă. Aceasta implică faptul că judecătoruluinaţional îi revine, în primul rînd, sarcina de a asigura protecţiadreptului garantat de acesata convenţie.

Convenţia fixează un standard minim în materie dedrepturi şi libertăţi pe care statele trebuie să-l asigure,armonizînd astfel ordinile juridice naţionale în funcţie de aceststandard minim. In așa mod, funcţia judecătorului naţional

este extinsă în sensul că acesta este apărătorul drepturilor pe plan european. Lui îi revine sarcina de a interpreta şi aplicadreptul intern în lumina convenţiei.

Judecătorul naţional remediază insuficienţele şi înlăturălacunele legii interne sau daca e cazul, chiar respinge aplicarealegii naţionale, atunci cînd aceasta este incompatibilă cu prevederile convenţiei. Ca consecinţă, judecătorul naţionalajunge la verificarea convenţionalităţii, ridicîndu-se astfel larang de cenzor al acesteia.

În concepţia CEDO respectarea şi punerea în aplicare adrepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului sunt strînslegate de legile şi instituţiile naţionale. Statelor sunt obligate săadopte măsuri şi să acţioneze pentru respectarea şi asigurareadrepturilor şi libertăţilor prin toate mijloacele adecvate,inclusiv prin adoptarea de măsuri legislative. Dacă CEDO

prevede interzicerea unor fapte pe care le consideră contraredrepturilor omului ca, spre exemplu interzicerea diferitor


18/93

17

forme ale discriminărilor, se prevede în mod expres obligaţiastatelor de a adopta legi în acest sens.

Aşadar, una din obligaţiile asumate de state princonvenţie este de a adopta legi naţionale care să stabileascădrepturi şi să reglementeze garantarea protejării lor, impunîndobligaţii şi responsabilităţi instituţiilor competente ale statelor.

În pofida diferitor modalităţi în dreptul intern al statelorreferitor la aplicarea normelor de drept internaţional esteevident că toate statele parte la convenţie au obligaţia de arespecta dispoziţiile acesteia. În acest sens, Conveţia de laViena din 1969 prinvind dreptul tratatelor prevede că un statnu poate invoca o lege internă pentru a justifica o încălcare aunui tratat internațional.

Statele s-au angajat să asigure căi de recurs eficiente pentru fiecare persoană căreia i s-a încălacat drepturile fie înfaţa unei instanţe de judecată sau a altei autorităţi care trebuiesă acorde reparaţii echitabile ori îndemnizaţii pentru daunelesufer ite. Astfel se acordă prioritate exercitării recursurilorinerne disponibile.

Prin intermediul CEDO au fost create mecanisme careau scopul de a promova interpretarea şi aplicarea uniformă a prevederilor acesteia cu scopul îndeplinirii angajamentelorasumate de către statele contractante. Drept consecinţă, politicile interne şi externe ale statelor în domeniul protecţieidreptului omului seunifică: violarea drepturilor omului pe plannaţional implică violarea drepturilor omului în plan european.

Nu există drept al omului decît atunci cînd un regim juridic este organizat astfel încît dreptul să fie protejat printr -oacţiune în justiţie. Depturile omului conduc la instituirea însarcina statelor a unor obligaţii, executarea cărora nu esubordonată ca în dreptul internaţional general, principiuluireciprocităţii.

Statul parte la Convenţie nu are doar obligaţia de agaranta protecţia drepturilor propriilor cetăţeni, ci trebuie de

asemenea, să respecte drepturile tuturor indivizilor aflaţi peteritoriul său indiferent de naţionalitate.


19/93

18

Convenţia consacră pe de o parte o serie de drepturi şilibertăţi civile şi politice şi stabilea, pe de altă parte, un sistem privind garantarea respectării obligaţiilor asumate de statelecontractante.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului siProtocoalele Adiționale intră în sfera art 4 al ConstituţieiRepublicii Moldova, conform căruia drepturile şi libertăţilecetăţenilor vor fi interpretate în concordanţă cu DeclaraţiaUniversală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratatela care un Republica Moldova este parte.Carta Socială Europeană

Carta Socială Europenă a fost adoptată de ConsiliulEuropei la 18 octombrie 1961 la Torino şi a intrat în vigoare la26 februarie 1965. Carta a avut ca obiectiv completareaConvenţiei Europene a Drepturilor Omului și, în principal,şapte drepturi sociale: dreptul la muncă, dreptul sindical,dreptul angajaţilor la negocieri colective, dreptul la securitatesocială, dreptul la asistenţă medicală, dreptul la familie şidrepturile muncitorilor migranţi.

O caracteristică esenţială a Cartei este aceea potrivitcăreia angajamentele juridice asumate de state prin aderarea laacest instrument juridic sunt obligaţii interstatale şi mai puţinobligaţii acceptate de state prin care s-ar crea drepturi şilibertăţi individuale ori de altă natură pentru a putea fivalorificate în faţa instanţelor judiciare naţionale.

Prin Protocolul adiţional la Cartă, adoptat la 5 mai 1988şi intrat în vigoare la 4 septembrie 1992, s-au adăugat patrudrepturi noi: dreptul la egalitatea şanselor şi a tratamentului înmaterie de loc de muncă şi profesie, dreptul muncitorilor lainformare şi la consultare în cadrul întreprinderii, dreptulmuncitorilor la stabilirea şi ameliorarea condiţiilor de muncă şia mediului de muncă şi dreptul la protecţie socială a persoanelor vîrstnice.

La 3 mai 1996 a fost adoptatăCarta Socială Europeană

revizuită , care a intrat în vigoare la 1 iulie 1999, adaugîndu-seurmătoarele drepturi suplimentare: dreptul la demnitatea în


20/93

19

muncă, dreptul la protecţia împotriva sărăciei şi a excluderiisociale şi dreptul la locuinţă.

Mecanismul de control şi aplicarea Cartei este unmecanism gradual compus dintr-un comitet de experţi, uncomitet interguvernamental care funcţionează pe baza unorrapoarte periodice pe care statele sunt obligate să le adreseze laun interval de 2 ani comitetului, denumit din 1998 Comitetuleuropean al drepturilor sociale.

Aceste rapoarte sunt examinate de comitetulinterguvernamental al Cartei, care prezintă concluziile saleComitetului de Miniştri al Consiliului Europei pentru ca acestadin urmă să poată adopta cu o majoritate calificată de douătreimi recomandări statelor în cauză.

Un rol important în aplicarea Cartei sociale îl are şiAdunarea Parlamentară a Consiliului Europei. Ea adoptărecomandări pe care le adresează Comitetului de Miniştri înlegătură cu remedierea de către statele în cauză a situaţiilorconstatate în urma dezbaterilor periodice asupra aplicăriinormelor respective.

În sfîrşit, Comitetul de Miniştri al Consiliului Europeieste cel careare competenţa de a adresa statelor recomandări prin care solicită acestora să-şi modifice legile sau practicile înconformitate cu normele Cartei.Convenția Europeană pentru prevenirea torturii și a

pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradanteAceastă convenție a fost adoptată la 26 noiembrie 1987

şi a intrat în vigoare la 1 februarie 1989, fiind amendată prindoua protocoale adoptate la Strasbourg la 4 noiembrie 1993.

Ea completează mecanismul CEDO prin asigurareafuncţionării unui comitet denumit Comitetul euro pean pentru prevenirea pedepselor sau tratamentelor inumane oridegradante (CPT), care este compus dintr-un număr egal demembri cu numărul statelor contractante la acest instrument juridic. Membrii CPT sunt aleşi de către APCE pe o perioadă

de 6 ani ca urmare a promovării de către statele respective aunei liste cuprinzînd 3 candidaţi.


21/93

20

Mecanismul instituit de CPT este un mecanismnejurisdicţional de verificare a respectării drepturilor omului,îndeosebi în locurile de detenţie (închisori, aresturi,stabilimente psihiatrice etc.) şi funcţionează pe baza unorrapoarte periodice sau a unor vizite neanunţate ale membrilorCPT.

Rapoartele întocmite de CPT sunt prezentateComitetului de Miniştri şi APCE şi sunt, de regulă, date publicităţii cu acordul statelor. Aceste documente reprezentăveritabile evaluări ale respectării drepturilor persoanelor private de libertate şi, desigur, ale comportamentuluiautorităţilor naţionale (îndeosebi judiciare).

Membrii CPT pot intra în contact direct cu deţinuţii şiinspecta orice loc de detenţie, scopul urmărit fiind prevenireatorturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane oridegradante.

Rapoartele CPT sunt documente care nu au valoare juridică şi nici forţă coercitivă asupra statelor în cauză. C onvenția -cadru pentru protecția minorităților nationale

Ea fost adoptată la 1 februarie 1995 şi a intrat învigoare la 1 februarie 1998. Această convenţie cuprinde patrutitluri car e prevăd o serie de principii şi obligaţii asumate destatele părţi contractante pentru a asigura pe teritoriile lor o protecţie efectivă a minorităţilor naţionale şi a drepturilor şilibertăţilor persoanelor aparţinînd acestor minorităţi.

Convenţia-cadru este primul instrument juridicmultilateral în materia minorităţilor din istoria dreptuluiinternaţional şi stabileşte pentru prima dată că protecţiaminorităţilor şi a drepturilor şi libertăţilor persoaneloraparţinînd acestor minorităţi face parte integrantă din protecţiainternaţională a drepturilor omului şi, ca atare, constituie undomeniu al cooperării internaţionale (art. 1 din Convenţie).

Prin urmare, drepturile reglementate de acestinstrument juridic sunt drepturi fundamentale individuale ale

persoanei, şi nicidecum drepturi colective, pentru că fiecareenunţ al normelor pe care le prevede se referă la „orice


22/93

21

persoană aparţinînd unei minorităţi naţionale” (art. 3- 19 dinConvenţie).

Printre drepturile şi principiile consacrate regăsimdrepturile persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale de aopta pentru identitatea lor minoritară (art. 3); dreptul laegalitatea în faţa legii şi la o egală protecţie a legii ca urmare ainterdicţiei oricărei discriminări între persoanele aparţinîndminorităţii naţionale şi cele aparţinînd majorităţii (art. 4);dreptul la libertatea de asociere paşnică, la libertatea deexpresie şi la libertatea de gîndire, conştiinţă şi religie (art. 7);dreptul la utilizarea liberă a limbii minoritare în relaţiile private, ca şi în cele publice (art. 10); dreptul la folosireanumelui însemnelor, inscripţiilor sau alte informaţii aparţinîndminorităţii naţionale (art. 11) ş.a.

De asemenea, Convenţia prevede unele angajamente cucaracter general în sarcina statelor părţi contractante, constîndîn măsuri de abţinere de la orice politică sau practicăasimilatorie împotriva voinţei persoanelor aparţinîndminorităţilor naţionale (art. 5); de promovare a dialogului

intercultural (art. 6); de promovare a culturii minorităţilornaţionale (art. 12); de recunoaştere a dreptului persoaneloraparţinînd minorităţilor naţionale de a înfiinţa şi gestionainstituţii private de învăţămînt (art. 13) şi de a participa la viaţaculturală, socială şi economică (art. 15). Verificarea moduluide aplicare a prevederilor Convenţiei cade în sarcinaComitetului de Miniştri al Consiliului Europei, asistat de cătreun Comitet Consultativ format din 18 experţi independenţi,care evaluează rapoartele periodice prezentate de state şi propune recomandări în legătură cu respectarea angajamentelor juridice asumate. Potrivit art. 26 din Convenţie, componenţaComitetului Consultativ şi procedurile sale de lucru suntstabilite de către Comitetul de Miniştri.

Prin Rezoluţia 97 din 17 septembrie 1997, Comitetul deMiniştri al Consiliului Europei a adoptat regulile relative la

mecanismul de monitorizare prevăzut de art. 24-26 dinConvenţie. Aceste reguli arată că numărul membrilor Comite


23/93

22

tului Consultativ este de minim 12 şi maxim 18 (fără ca aceştiasă poată avea supleanţi). Experţii respectivi trebuie să aibă oexperienţă recunoscută în domeniul protecţiei minorităţilornaţionale, să funcţioneze cu titlu individual şi să fieindependenţi şi imparţialiîn exercitarea mandatului lor.Regulile menţionate au prevăzut obligaţia statelor de aadresa Secretarului General al Consiliului Europei rapoarte periodice (la un interval de 5 ani) privind punerea în aplicare adispoziţiilor Convenţiei de către statul în cauză, competenţaComitetului Consultativ de a examina aceste rapoarte şi aformula concluzii asupra lor şi competenţa Comitetului deMiniştri de a adopta propunerile Comitetului Consultativreferitoare la caracterul adecvat sau inadecvat al măsurilorluate de partea contractantă cu privire la punerea în aplicare a principiilor Convenţiei.

De asemenea, Comitetul Consultativ poate solicitaorice informaţie suplimentară de la autorităţile statalerespective în legătură cu aplicarea Convenţiei, poate obţine oastfel de informaţie din orice altă sursă, inclusiv

neguvernamentală, şi poate invita Comitetul de Miniştri săsolicite un raport ad-hoc oricărei părţi contractante laConvenţie.

Mecanismul de control al Convenţiei-cadru areîndeosebi un pronunţat caracter de prevenire a încălcăriidrepturilor recunoscute persoanelor a parţinînd minorităţilornaţionale prin organizarea unor reuniuni sau prin acordarea deasistenţă calificată din partea Consiliului Europei statelor careîntîmpină dificultăţi în legătură cu măsurile legislative şi practicile administrative de punere în aplicare a prevederilorConvenţiei.

Astfel, în cadrul programului interguvernamental deactivităţi al Consiliului Europei și al programului comun alComisiei Europene şi Consiliului Europei, lansat în 1999, s-auconturat o serie de proiecte subregionale sau bilaterale care au

cunoscut o participare largă a reprezentanţilor minorităţilornaţionale.


24/93

23

2.Izvoarele jurisprudenţiale Izvoarele jurisprudențiale ale drepturilor omului sunt

soluţiile judiciare determinate de aplicarea convențiilor inmaterie la cazuri concrete prin actul de jurisdicţie al uneiinstanţe europene independente.

Aceste izvoare contribuie, în mod determinant, ladefinirea specificului protecției europene a a drepturiloromului prin interpretarea şi aplicarea diferitor instrumente juridice la situaţii concrete adaptindu-le la exigenţele realităţiisociale actuale.

Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului are uncaracter evolutiv, pentru că dreptul originar înscris în prevederile sale este completat în mod necesar cu dreptul jurisprudenţial ulterior.

Judecătorul european are un rol important .În modevident, rolul cel mai important ca izvor jurisprudenţial aldreptului european al drepturilor omului îl are, desigur, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, devenită

practic indispensabilă în aplicarea Curții Europene aDrepturilorn Omului.

3. Instrumentele cu caracter cvasijuridic sau cu caracterexclusiv politic

In categoria izvoarelor dreptului european al drepturiloromului cu o altă natură decît cea convenţională, ori jurisprudenţială, se regăsesc respectiv, rezoluţiile şirecomandările Comitetului de Miniştri al Consiliului Europeisau ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (AP-CE),directivele AP-CE, Drept exemplu este Rezoluţia 1201/1993 aAP-CE privind proiectul de protocol al CEDO relativ ladrepturile culturale ale minorităţilor naţionale care, deşi prinnatura sa nu este instrument juridic cu forţă constrîngătoare, adevenit izvor de drept prin includerea celor mai multe din

prevederile sale în Tratatele de prietenie încheiate de Ungariacu Romînia şi cu Ucraina, în 1996, şi de Ungaria cu Slovacia


25/93

24

în 1997, pentru a menţiona doar cîteva asemenea situaţii.


26/93

25

TITLUL IIREGIMUL JURIDIC AL DREPTURILOR ŞILIBERTĂŢILOR GARANTATE Întroducere. Clasificări ale dreptului omului.

În doctrina juridică a drepturilor omului au fost stabilitemai multe clasificări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentaleconsacrate prin instrumentele juridice existente, în funcţie decriteriile utilizate.

După criteriulconsacrării lor în timp , drepturile omuluiau fost clasificate în:- drepturi din prima generaţie , care sunt, de regulă,drepturi civile şi politice (dreptul la libertatea de expresie,dreptul la protecţia vieţii private, intime şi familiare, dreptul laun proces echitabil etc.);- drepturi din a doua generaţie, care privesc, în general,drepturi economice, sociale şi culturale (libertăţile sindicale,dreptul la educaţie, dreptul la muncă etc.);- drepturi din a treia generaţie , reprezentate de

drepturile de solidaritate , care prezintă dificultăţi

importante de aplicare în practică (dreptul la un mediu sănătos,drepturile decurgînd din aplicaţiile bio-medicinei ş.a.).În baza criteriului naturii drepturilor şi libertăţilor

vizate , în literatura de specialitate, cea mai mare parte aautorilor împărtăşesc clasificarea drepturilor omului îndrepturicivile şi politice şi drepturi economice, sociale şi culturale.

Totuşi, o asemenea clasificare este necesar să fienuanţată prin adăugarea drepturilor specifice unor categorii de persoane considerate vulnerabile.

Astfel, potrivit clasificării pe care o împărtăşim,drepturile şi libertăţile omului sunt următoarele:

Drepturile civile şi politice :- drepturile intangibile (dreptul la viaţă; dreptul de a nu fisupus torturii şi pedepselor sau tratamentelor inumane oridegradante; dreptul de a nu fi supus sclaviei, servituţii şi

muncii forţate; dreptul la neretroactivitatea legii şi dreptul de anu fi judecat sau pedepsitde două ori pentru aceeaşi faptă –


27/93

26

non bis in idem );- drepturile şi libertăţile condiţionale judiciare (libertăţile persoanei fizice, drepturile şi libertăţile procesuale);-drepturile şi libertăţile condiţionale extrajudiciare (dreptul larespectarea vieţii private, a domiciliului şi a corespondenţei,dreptul la libertatea de gîndire, de conştiinţă şi de religie,libertatea de expresie şi informare, libertatea de reuniune şiasociere etc.);- drepturile indirecte sau complementare (dreptul la un recursefectiv, dreptul la nediscriminare).

Drepturile economice, sociale şi culturale :- drepturile economice (dreptul la respectarea proprietăţii bunurilor);- drepturile sociale (dreptul la asociere)- drepturile culturale (dreptul la educaţie).

Capitolul 1. Drepturi intangibile sau care beneficiază de oprotecţie absolută.

Drepturile intangibile beneficiază de o protecţie

absolută deoarece exerciţiul lor nu poate fi afectat de limitărisau derogări de orice gen n-ar fi.Acestedrepturi sunt: dreptul la viaţă, interdicţia torturii

şi a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante,interdicţia sclaviei, a servituţii şi a muncii forţate, dreptul laneretroactivitatea legii şi dreptul de a nu fi judecat sau pedepsitde două ori pentru aceeaşi faptă (non bis in idem ).

Secţiunea I Dreptul la viaţă

Acest drept este dreptul suprem al oricărei persoanecare constituie o condiţie necesară a exercitării celorlaltedrepturi ale omului. În jurisprudenta CEDO acest drept esteconsiderat ca „una din valorile fundamentale ale societăţilordemocratice care formează Consiliul Europei”. În conformitate

cu art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului:„Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege.


28/93

27

Moartea nu poate fi cauzată vreunei persoane în modintenţionat, decît în executarea unei sentinţe capital pronunţatede un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cuaceastă pedeapsă, prin lege.

Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prinîncălca- rea acestui articol în cazurile în care ea rezultă dintr -orecurgere absolut necesară la forţă:a. Pentru a asigura apararea oricarei persoane impotrivaunei violenţe ilegale, b. Pentru a efectua o arestare legala sau pentru aimpiedica evadarea unei persoane deţinute legal, şic. Pentru a reprima, conform legii, tulburari violente sau oinsurecţie”.

Unul din elementele constitutive de bază ale dreptuluila viaţă excepţiile de la beneficiul dreptului la viaţă saucauzele care justifică provocarea morţii unei persoane.

În jurisprudenţa CEDO au fost stabilite urmatoarelecriterii de recurgere la forță ce provoacă moartea:

Primul criteriu pentru recurgerea justificată la forţă este

necesară ca utilizarea forţei sa fie analizată în mod strict înraport de împrejurările care determină în mod normal statul săapeleze la mijloace coercitive ca „o condiţie necesară într -osocietate democratică”.

Al doilea criteriu este cel al proporţionalităţii dintremijloacele utilizate şi scopul urmărit prin recurgerea la forţă .Astfel autorităţile naţionale trebuie să efectueze o anchetăoficială şi eficientă în legătură cu recurgerea la forţă, iarmijloacele utilizate sa fie proporţionale faţă de scopul urmărit.

Dreptul la viaţă presupune obligaţia statului de a nu provoca moartea cu intenţie. Totodată, dreptul la viață nu presupune obligaţia statului de a lua măsuri privind asigurareaunui anumit nivel deviaţă necesar supravieţuirii

Jurisprudenţa CEDO consacră obligaţia statului de a luamăsuri de ordin preventiv a căror eficienţă trebuie să protejeze

individul de ameninţările altor persoane care i-ar putea producedecesul si obligaţia statului de a asigura dreptul la viaţă printr -


29/93

28

o legislaţie penală pentru pedepsirea adecvata a persoanelorcare au comis omucideri.

Secţiunea a II-a Dreptul de a nu fi supus torturii şi pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante

Potrivit art. 3 din CEDO, se interzice recurgerea latortură ori la pedepse inumane sau degradante. Dreptul lainterdicţia torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane oridegradante este considerat un drept intangibil al persoanei, alcărui exerciţiunu suportă derogări sau limitări.

Această interdicţie vizează în mod explicit protecţiademnităţii umane ca valoare fundamentală a individului și deaceea impune obligaţia statalor de a nu practica tortura şi pedepsele ori tratamentele inumane sau degradante şi de a preveni orice asemenea practici în comportamentulreprezentanţilor lor.

În vederea definirii acestui drept jurisprudenţa CEDO astabilit următoarelecriterii :

- criteriul gravității sau al intensității suferințelor fizice și psihice produsevictimei prin acţiunile agenţilor statului;- criteriul aprecierii relative al actelor incriminate, decurgînddintr-o evaluare de la caz la caz a ansamblului împrejurărilorcauzei.

Aceste criterii au stat la baza delimitării noțiunilorenunţate de norma art. 3 („tortura”, „pedepsele sautratamentele inumane” şi „pedepsele sau tratamenteledegradante”).- tratamentul inuman este acel tratament care provoacă în modintenţionat suferinţe fizice sau psihice de o intensitatedeosebită (HotărîreaTyrer contra Regatului Unit din 25 aprilie1978);- tortura este tratament inuman produs în mod deliberat, care provoacă suferinţe foarte grave (Hotărîrea pronunţată în cazul

Irlanda contra Regatului Unit , din 18 ianuarie 1978);- tratamentul degradant este rezultatul „măsurilor de natură să


30/93

29

creeze individului sentimente de teamă, angoasă şi inferioritate pentru a-l umili sau eventual pentru a-i înfrînge rezistenţafizică sau morală”.

Din jurisprudenta CEDO analizata reise că orice torturăreprezintă şi un tratament inuman şi orice tratament inumanreprezintă în mod necesar o manifestare degradantă.

În conformitate cu art. 3 din Convenţie statele auurmatoarele obligații:- adoptare a unor norme juridice corespunzătoare , însensul garantării oricărei persoane a dreptului consacrat;- obligaţia de a asigura un comportament corespunzătoral agenţilor lor, în sensul asigurării proporţionalităţii dintremăsura legală şi scopul urmărit; - răspunderea pentru faptele agenţilor lor , dar şi pentrufaptele a altor persoane decît reprezentanţilor statului, în cazul pasivităţii statului

Secţiunea a I II-a Dreptul la neretroactivitatea legii

Temeiul juridic al acestui drept se regăseşte în art. 7 dinCEDO stipulează că: „(1) Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care în momentul săvîrşirii einu constituia infracţiune potrivit dreptului naţional sauinternaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă maiseveră decît aceea care era aplicabilă în momentul săvîrşiriiinfracţiunii.(2) Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsiriiunei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, înmomentul săvîrşirii sale, era considerată infracţiune, potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunilecivilizate.”

Dreptul la neretroactivitatea legii este un dreptfundamental al omului care beneficiază de o protecţie absolută,neputînd fi supus unor restricţii sau derogări. Acest drept

intangibil reprezintă consacrarea prin CEDO a principiuluirecunoscut de toate legislaţiile moderne ale ţărilor democratice,


31/93

30

exprimat prin adagiul latinnullum crimen, nulla poene sinelege (nici o infracţiune şi nici o pedeapsă fără să fie prevăzutăde lege). Din acest drept in jurisprudenta CEDO au fostidentificate principiul legalităţii şi principiul neretroactivităţiilegii . CEDO nu se limitează la interdicţia aplicării retroactivea dreptului penal în dauna acuzatului, „consacrînd, deasemenea, de manieră mai generală, principiul egalităţiidelictelor şi al pedepselor”.trim Sudre F., op. cit. , p. 221

Astfel, Curtea de laStrasbourg echivalează noţiunile de„pedeapsă” şi „legalitate” cu „legea”, ceea ce presupune calegislaţia naţională să prevadă în mod concret infracţiunea,respectiv, pedeapsa la care se referă. În aplicarea acestuiarticol, Curtea de la Strasbourg a precizat că detenţia preventivă şi extrădarea nu reprezintă în sine condamnări penale, şi nici înscrierea în cazierul judiciar a unei faptesăvîrşite în străinătate. În esenţă, această jurisprudenţă privinddreptul consacrat de art. 7 a rămas majoritar negativă, în sensulcă cererile adresate organelor de aplicare a CEDO (Comisia

Europeană şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului) au fostsoluţionate prin decizii de inadmisibilitate.

Secţiunea a IV-a Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori pentr uaceeaşi faptă (non bis in idem)

Acest drept reprezintă confirmarea principiuluinon bisin idem , consacrat în legislaţiile moderne, şi îşi găseşte temeiul juridic, pe plan paneuropean, în art. 4 din Protocolul adiţionalnr. 7 la CEDO.

Acest articol prevede următoarele:„(1) Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvîrşirea infracţiunii în bazacăreia a fost deja achitat sau condamnat printr -o hotărîredefinitivă conform legii şi procedurii penale a acelui stat.

(2) Dispoziţiile paragrafului precedent nu împiedicăredeschiderea cauzei potrivit legii şi procedurii penale ale


32/93

31

statului respectiv, dacă au apărut fapte noi ori descoperiterecent sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente, de natură să afecteze hotărîrea pronunţată.(3) Nici o derogare de la prezentul articol nu este îngăduită întemeiul art. 15 din Convenţie.”Dreptul de a nu fi urmărit şi pedepsit penal de către jurisdicţiileaceluiaşi stat pentru aceeaşi infracţiune pentru care persoana încauză a fost achitată sau condamnată printr -o hotărîredefinitivă pronunţată conform legii are ca scop să previnărepetarea urmăririlor penale soluţionate definitiv.Au fost stabilite urmatoarele criterii privind determinareacontinutului acestui drept:-consacrarea expresă a intangibilității dreptului șiimposibilitatea vreunei derogări sau restrîngeri decît înconformitate cu art. 4 din Protocolul 7 la CEDO.-legatura cu principiul de drept al autorității de lucru judecataplicabil în materie penală în baza legislaţiilor naţionale;- permisivitatea normei doar în cazurile menționate expres privind apariţia unor fapte noi ori descoperirea lor recentă sau

în cazul unui viciu fundamental de procedură de natură săschimbe radical soluţia pronunţată;

Capitolul 2.Drepturi și libertăți condționale judiciare Secţiunea I

Libertăţile persoanei fizice1. Dreptul la libertate şi siguranţă fizică

Dreptul la libertate şi siguranţă este unul din drepturilecele mai importante reglementate de CEDO, care beneficiazăşi de o jurisprudenţă abundentă, datorită multitudinii de cazuride acest fel cu care au fost sesizate organele de la Strasbourg.

Temeiul juridic al acestui drept se regăseşte în art. 5 dinCEDO, care prevede că:„(1) Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa decît în următoarele

cazuri şi potrivit căilor legale:a. dacă este deținut în mod legal după condamnarea de


33/93

32

către un tribunal competent; b. dacă a facut obiectul unei arestari sau al unei deținerilegale pentru nesupunerea la o decizie pronunţată, conformlegii, de către un tribunal ori în vederea garantării executăriiunei obligaţii prevăzute de lege;c. daca a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale înfaţa autorităţii judiciare competente, sau cînd există raţiuni plauzibile de a se bănui că a săvîrşit o infracţiune, sau cîndexistă motive temeinice de a se crede în necesitatea de a-lîmpiedica să săvîrşească o infracţiune sau să fugă dupăcomiterea acesteia;d. dacă este vorba de o detenție legală a unui minor,hotărîtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau despredetenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa autorităţiicompetente;e. daca este vorba despre detentia legala a unei persoanesusceptibile de a transmite o boală contagioasă, a unui alienat,a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;f. daca este vorba de arestarea sau detentia legala a unei

persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal peteritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură deexpulzare sau de extrădare;(2) Orice persoană arestată trebuie să fie informată în termenulcel mai scurt şi într -o limbă pe care o înţelege, asupramotivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduseîmpotriva sa.(3) Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzutede par. (1) lit. c. din prezentul articol, trebuie adusă de îndatăînaintea unui judecător sau a altui magistrat prevăzut pr in legecu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într -un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată uneigaranţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză laaudiere.

(4) Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare saudeţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal,


34/93

33

pentru ca acesta să statueze într -un termen scurt asupralegalităţii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea esteilegală.(5) Orice persoană care este victima unei arestări sau reţineri încondiţii contrare acestui articol are dreptul la reparaţii.”Dreptul la libertate şi siguranţă este unul din drepturilecele mai importante reglementate de CEDO referitorla careexista jurisprudenţă abundentă.

În interpretarea sa articolul 5 al Conventiei estecoroborat cu dispoziţiile art. 2, 3,4, art. 1 din Protocolul 4 siart. 6 din CEDO, pentru că acest instrument juridic reprezintăun ansamblu coerent şi unitar de norme vizîndasigurarea unei protecţii efective a drepturilor şi libertăţilor garantate.

Privarea de libertate este o notiune autonoma data deCurtea Europeana fara a se lua in considerare definiţiile dateacestei expresii de către dreptul naţional. Chiar dacă nu este prevăzută în legislaţia penală a statului în cauză, Curtea poateconsidera că există privare de libertate şi în cazul afectăriilimitate a libertăţii individului împotriva voinţei acestuia de

către o autoritate a statului.În aplicarea art. 5, Curtea Europeană de la Strasbourgare în vedere următoarele criterii principale:- examinarea şi considerarea tuturor împrejurărilor cauzei pentru identificarea drepturilor încălcate şi stabilirea situaţieicontrare normelor CEDO;- analiza garanţiilor de procedură aplicabile întregii perioadede privare de libertate, şi nu doar momentului iniţial alacesteia;- respingerea ca inacceptabilă a renunţării persoanei privatede libertate la drepturile garantate de art. 5 , chiar dacă persoana în cauză se prezintă de bunăvoie pentru a fi arestatăsau încarcerată;- privilegierea prevederilor dreptului naţional , în conformitatecu art. 5 par. 1 teza a II-a, privind procedura privării de

libertate şi cazurile în care aceasta este incidentă;- considerarea privării de libertate ca fiind independentă de


35/93

34

modul în care aceasta este prevăzută în legislaţia penală,civilă sau administrativă a statului.

Structura jurisprudenţei art. 5 din CEDO conţine douăcategorii distincte:a) cazurile specifice în care o persoană poate fi, în modlegal, privată de libertate;b) garanţiile de care trebuie să beneficieze orice

persoană privată de libertate.Asadar, orice privare de libertate a unei persoane poate

să intervină numai pentru motivele şi potrivit procedurii prevăzute de legislaţia naţională şi, pe cale de consecinţă, căcele şase cazuri constituie o listă exhaustivă şi presupun ointerpretare strictă.

Pentru a determina în mod concret incidenţa acestorgaranţii, împrejurările cauzei trebuie analizate prin prisma adouă exigenţe esenţiale:- echilibrul care trebuie să existe între dreptul persoaneila libertate (în condiţiile în care prezumţia de nevinovăţie produce încă efecte) şi interesul public , reprezentat de

urmărirea penală şi tragerea la răspundere pentru fapta comisă;- proporţionalitatea dintre gravitatea măsurii luate (privarea de libertate) şi scopul urmărit .

Astfel s-a stabilit ca cercetarea şi urmărirea penală înstare de libertate constituie regula, iar ancheta cu acuzatul înstare de detenţie este excepţia, care trebuie să fie rigurosmotivată şi justificată pe fond.

Caracterul rezonabil al termenului judecării persoaneiarestate se stabileste in funcţie de circumstanţele procesuale alecazului (comportamentul autorităţilor judiciare,comportamentul acuzatului etc.).c) Dreptul persoanei private de libertate de a face unrecurs la un tribunal care să poată hotări in termen scurtasupra legalităţii detenţiei sale şi să poată dispune eliberareadacă privarea de libertate a fost ilegală – art. 5 par. 4.

d)

Dreptul la reparatia prejudiciului suferit de orice persoană care este victima unei arestări sau detenţii contr are


36/93

35

art. 5 din CEDO - par. (5).Dreptul la reparaţie acordat victimei unei arestări este

un alt element specific, caracterizat prin posibilitatea acesteiade a obţine despăgubiri morale şi materiale nu numai caurmare a detenţiilor neprevăzute de art. 5, ci şi a acelora carese încadrează în această normă, în condiţiile în care garanţiile prevăzute de art. 5 au fost ignorate.

2.Dreptul la libertatea de circulaţie şi interdicţia expulzăriicetăţenilor

Cu privire la aceste drepturi şi libertăţi se impune precizarea potrivit căreia ele nu sunt drepturi şi libertăţiabsolute, ci pot face obiectul unor limitări prevăzute de lege,care sunt necesare pentru apărarea ordinii, a securităţii sau asănătăţii ori a moralei publice, precum şi pentru protecţiadrepturilor şi libertăţilor altor persoane.

Prin urmare, observăm că normele la care ne referim privesc drepturi şi libertăţi care beneficiază de o protecţierelativă şi, pe cale de consecinţă, pot fi limitate sau restrînse,

potrivit legii, în exerciţiul lor, fără însă ca limitările saurestrîngerile respective să videze de conţinut substanţanormelor care le garantează.

Potrivit art. 2 din Protocolul 4 la CEDO,„(1) Orice persoană care se regăseşte în mod legal pe teritoriulunui stat are dreptul să circule liber şi să-şi aleagă în mod liberreşedinţa.(2) Orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusivţara sa.(3) Exercitarea acestui drept nu poate face obiectul altorlimitări decît acelea care sunt prevăzute de lege şi constituie omăsură necesară într -o societate democratică pentru securitateanaţională, siguranţa publică, menţinerea ordinei publice, prevenirea infracţiunilor penale, protecţia sănătăţii sau amoralei şi protecţia drepturilor şi libertăţilor altor persoane.

(4) Drepturile recunoscute în paragraful (1) pot face, înanumite zone determinate, obiectul unor limitări care sunt


37/93

36

prevăzute de lege şi justificate de interesul public într-osocietate democratică.”

Ele beneficiază de o protecţie relativă si deci, pot faceobiectul unor limitări prevăzute de lege, care sunt necesare pentru apărarea ordinii, a securităţii sau a sănătăţii ori amoralei publice, precum şi pentru protecţia drepturilor şilibertăţilor altor persoane. Limitările nu sunt, desigur, doarexpresia marjei de apreciere lăsate autorităţilor naţionale prinConvenţie, ci chiar confirmarea puterii suverane a statului decontrol asupra frontierelor naţionale.

Aceste drepturi pun în evidenţă tratamentul diferitaplicat cetăţenilor faţă de străini, pentru că dreptul de a intra şia rămîne pe teritoriul unui sat nu este gar antat de CEDO decîtcetăţenilor.

Potrivit art. 3 din Protocolul 4 la CEDO, interdicţiaexpulzării propriilor cetăţeni este reglementată astfel:„(1) Nimeni nu poate să fie expulzat pe calea unei măsuriindividuale sau colective de pe teritoriul stratului al căreicetăţean este.

(2) Nimeni nu poate fi privat de dreptul dea intra sau de a ieşi pe teritoriul unui stat al cărui cetăţean este”.Acest text completează libertatea de circulaţie a

persoanelor cu interdicţia de expulzare a propriilor cetăţeni,reprezentînd una din garanţiile fundamentale ale libertăţii persoanelor fizice.

Secţiunea a II-a Drepturile şi libertăţile procesuale Dreptul la un proces echitabil

Dreptul la un proces echitabil este corolarul tuturordrepturilor judiciare care implica garanţii fundamentale de caretrebuie să beneficieze o persoană în cursul unui proces civilsau penal, cum ar fi dreptul la examinarea cauzei de către untribunal inde pendent şi imparţial stabilit prin lege, principiul

egalităţii de arme între părţi, garanţia publicităţii dezbaterii şi a judecăţii, ca şi garanţia judecării cauzei într -un termen


38/93

37

rezonabil. securitatea raporturilor juridice, punerea înexecutarea a hotărîrilor judecătoreşti definitive.

La aceste garanţii generale ale unei proceduri judiciare,instrumentele juridice menţionate adaugă garanţii speciale,acordate oricărei persoane acuzate în materie penală, care sereferă în esenţă la prezumţia de nevinovăţie, la drepturileapărării la drepturile unei duble jurisdicţii şi la dreptul larepararea consecinţelor erorilor judiciare.

Dreptul la un proces echitabil reprezintă un dreptfundamental esenţial pentru existenţa unei societăţidemocratice veritabile si de aceea este in mod specialreglementat in art. 6 din CEDO care prevede :„(1) Orice persoană are dreptul de a i se examina cauza în modechitabil, public şi într -un termen rezonabil, de către untribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege, care sădecidă, fie asupra contestaţiilor privind drepturile şi obligaţiilecu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii înmaterie penală îndreptată împotriva sa. Judecata trebuie să fie publică, dar accesul la sala de audiere poate fi interzis presei şi

publicului în întregime sau la o parte din proces, în interesulmoralităţii, al ordinii publice sau al securităţii naţionale într -osocietate democratică, atunci cînd interesele minorilor sau protecţia vieţii private a altor părţi la proces o cer, sau înmăsura considerată ca strict necesară de către tribunal, atuncicînd împrejurările speciale ale publicităţii ar fi de natură să poarte atingere intereselor justiţiei.(2) Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumatănevinovată pînă cînd vinovăţia acesteia nu este stabilită în modlegal.(3) Orice acuzat are dreptul:a. sa fie informat, in cel mai scurt termen, intr-o limba pecare o înţelege şi de o manieră detaliată, asupra naturii şicauzei acuzaţiei aduse împotriva sa; b. sa dispuna de timpul si facilitatile necesare pregatirii

apărării;c. sa se apere elînsuși sau sa aiba asistenta unui aparator


39/93

38

ales şi, dacă nu are mijloacele să plătească un apărător, să poată fi asistat gratuit de către un avocat din oficiu, atunci cîndinteresele justiţiei o cer;d. sa interogheze sau sa faca sa fie audiati martorii inacuzare şi să obţină convocarea şi audierea martorilor înapărare în aceleaşi condiţii ca şi ale martorilor în acuzare;e. sa fie asistat in mod gratuit de catre un interpret, dacanu înţelege sau nu vorbeşte limba vorbită la audiere.”In jurisprudenţa CEDO, art.6 este interpretat in mod extensivdatorita importantei dreptului la un proces echitabil într-osocietare democratică.

Art.6 reglementează, în principal, dreptul la un tribunalîn vederea soluţionării contestaţiilor asupra drepturilor şiobligaţiilor cu caractercivil şi dreptul la un tribunal cu privirela temeinicia oricărei acuzaţii în materie penală .

A. Dreptul la un tribunal în vederea soluţionăriicontestaţiilor asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil.

Ca mijloacele procedurale concrete de care pot uzacetăţenii pentru a accede la justiţie se prevede cererea de

chemare în judecată şi căile ordinare şi extraordinare de atacîmpotriva hotărârilor judecătoreşti (apelul, recursul, contestaţiaîn anulare şi, revizuirea). În accepţiunea Convenţiei,exercitarea dreptului de acces la justiţie presupune tocmaiasigurarea accesului oricărei persoane la un tribunal instituit delege, adică garantarea unei proceduri judiciare în faţa căreia săse poată realiza, efectiv, acest drept.

Mijloacele concrete de asigurare a accesului liber la justiţie, acestea sunt lăsate de Convenţie la latitudinea statelorcontractante.

Dispoziţile dindreptul intern referitoare la modurile desesizare a instanţelor judecătoreşti sunt pe deplin aplicabile.

Accesul efectiv la o instanţă presupune dreptul de aavea acces la toate probele aflate la dosarul cauzei si poateimplica dreptul de a lua legătura ş i de a comunica în mod

confidenţial cu un avocat. În măsura în care accesul la avocateste interzis sau restrâns în mod nejustificat, acest lucru poate


40/93

39

avea semnificaţia unui obstacol de fapt în calea accesului la oinstanţă.

Deşi articolul 6 din Convenţie nu garantează accesulgratuit la justiţie, uneori costurile ridicate ale procedurilor potaduce atingere acestui drept.

Complexitatea procedurilor şi neclarităţile privindnatura juridică a unor acte pot constitui şi ele obstacole pentrurealizarea unuiacces efectiv la o instanţă.

Acest principiu nu se opune existenţei procedurilorextraordinare, însă necesitatea respectării principiuluisiguranţei circuitului civil impune ca folosirea acestora înmaterie civilă să îmbrace un caracter excepţional în ceea ce priveşte termenul în care pot fi promovate, motivele deadmisibilitate cât şi părţile care au dreptul la acţiune. Faza deexecutare a unei hotărâri judecătoreşti face parte din procesulcivil, Prin urmare,neexecutarea sau executarea cu întârziere aunei hotărâri judecătoreşti poate, în mod indirect, să ducă lalăsarea fără conţinut a dreptului de acces la un tribunal.

În jurisprudenţa CEDO s-au conturat următoarele

caractere în privința noţiunii de „tribunal independent şiimparţial stabilit prin lege”:- tribunalul trebuie să fie un organ jurisdictional, carefuncţionează în baza legii si soluționează litigii care intră încompetenţa sa. - deciziile pronunțate să fie obligatorii pentru părţile în cauză șisă fie susceptibile de executare silită, cu ajutorul forţeicoercitive a statului;- tribunalul trebuie să fie independent și imparţial în pronunţarea hotărîrilor sale;- tribunalul trebuie să îndeplinească condiția instituirii sale prinlege, cerută de Convenţie ; - tribunalul trebuie să examineze cauza într-un mod echitabil, public şi într -un termen rezonabil;Cerinţa din art. 6 pct. 1 alConvenţiei, aceea ca o cauză să fie examinată în mod

echitabil, trebuie înţeleasă în sensul de a se asigurarespectarea principiilor fundamentale ale oricărui proces şi


41/93

40

anume principiul contradictorialităţii, principiul dreptului laapărare si principiul egalitatatii părţilor în proces.

Contradictorialitatea permite părţilor din proces să participe în mod activ şi egal la prezentarea probelor șiargumentelor jur idice, să combată susţinerile făcute de fiecaredintre ele şi să-şi exprime opinia asupra iniţiativelor instanţeiîn scopul stabilirii adevărului şi al pronunţării unei hotărârilegale şi temeinice.

În cursul procesului toate părţile sunt ascultate în modegal, inclusiv asupra împrejurărilor de fapt sau de drept puse îndiscuţie de instanţă, în vederea aflării adevărului în cauză,încuviinţarea probelor se face în şedinţă publică, iar hotărârile judecătoreşti sunt comunicate părţilor, în vederea exercitării căilor legale de atac.

Dreptul la un proces echitabil înseamnă şi posibilitatearezonabilă a oricărei părţi de a expune cauza sa instanţei de judecată, în condiţii care să nu o dezavantajeze faţă de parteaadversă, ceea ce se realizează prin asigurarea dreptului său laapărare. Părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau

numit din oficiu.Realizarea dreptului la apărare este asigurată şi prinmodul de organizare şi funcţionare a instanţelor judecătoreşti,la baza căruia stau principiile legalităţii, egalităţii părţilor,gratuităţii, colegialităţii, publicităţii, controlului judiciar,imutabilităţii şi rolului activ al instanţei.

Eegalitatea părţilor semnifică egalitatea acestora înraporturile procesuale cu instanţa, dar şi în raporturile dintreele, prin recunoaşterea aceloraşi drepturi procesuale şiimpunerea aceloraşi obligaţii.

Analiza echităţii procesului nu se opreşte o dată cufinalizarea căilor de recurs interne. Curtea a precizat căarticolul 6 garantează şi punerea în executare a hotărîrilordefinitive pronunţate de instanţele naţionale. Executarea uneihotărîri definitive nu poate fi împiedicată sau întîrziată excesiv.

Noţiunii de „contestaţii cu privire la drepturi şi obligaţii cu caracter civil”. Curtea europeană a drepturilor omului a dat


42/93

41

interpretare progresivă extensivă noţiunii de drepturi şiobligaţii cu caracter civil. Astfel litigiile dintre persoane private intră în marea lor majoritate în această categorie, iarlitigiile care opun persoane private şi statul sunt analizate înfuncţie de obiectul litigiului şi de natura publică sau privată adreptului în chestiune.

Curtea Europeană pentru drepturile omului a pronunțat ohotărîre de referinţă in acest sens în cazul Kцnig contraGermaniei, din 28 iunie 1978, în considerentele căreia s-asubliniat că, dacă o contestaţie opune un particular uneiautorităţi publice, nu este concludentă împrejurarea că aceastaacţionează „ca persoană privată sau ca deţinătoare a puterii publice”. Pentru a vedea dacă această contestaţie priveşte într-adevăr un drept cu caracter civil, trebuie identificat „caracteruldreptului în cauză.

Jurisprudenţa CEDO extinde noţiunea de drepturi şiobligaţii cu caracter civil și la raporturi de drept administrative,iar această noțiune nu reflectă în mod necesar distincţia întredreptul public şi dreptul privat.

Astfel, art. 6 paragraful 1 se aplică nu numai litigiilorde drept privat, ci şi unui mare număr de proceduri specificedreptului public, a căror soluţionare are consecinţe importanteasupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei.

Curtea Europeană a dezvoltat o jurisprudenţă careneutralizează concepţiile naţionale care disting dreptul publicde dreptul privat, procedând la o extindere a sferei de aplicarea art. 6 CEDO, permiţând creşterea influenţei materiei civileasupra multor domenii profund marcate de dreptul public .

Curtea Europeană a statuat cu valoare de principiu art.6 este aplicabil drepturilor şi obligaţiilor invocate atât litigiilorîntre particulari, cât şi litigiilor dintre particulari şi autorităţileşi instituţiile publice, cu condiţia ca acestea din urmă săacţioneze în cadrul unor raporturi de drept privat şi nu încalitate de deţinătoare ale puterii publice.

În prezent sunt excluse din sfera de aplicare a art. 6CEDO procedurile calificate de judecătorul european ca fiind


43/93

42

„de natură administrativă şi discreţionară”, implicândexerciţiul prerogativelor de putere publică, exemplul relevantfiind procedurile relative la obligaţiile fiscale.

Bazîndu-se pe distincţia între drepturile „civile” şidrepturile „politice”, Curtea Europeană consideră de asemeneacă art. 6 CEDO nu este aplicabil contenciosului electoral,având în vedere că dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales suntdrepturi cu caracter politic, strâns legate de sistemul electoralnaţional, şi nu drepturi “civile” în sensul autonom european alacestei noţiuni

Dreptul la un tribunal cu privire la temeinicia oricăreiacuzaţii în materie penală îndreptate împotriva titularuluiacestui drept CEDO deasemenea dao interpretare extinsănoţiunii de „acuzaţii în materie penală”.

Curtea a arătat că printr -o asemenea acuzaţie se înţelegeo notificare oficială trimisă de o autoritate competentă careadresează destinatarului reproşul săvîrşirii unei fapte penalesau a unor fapte de altă natură cu implicaţii deosebite asupracelui în cauză. CEDO a stabilit urmatoarele elemente

definitorii, care, în ale noţiunii de „acuzaţie în materie penală”:- normele aplicate de o instanță națională să fiecalificate de dreptul național ca ţinînd de dreptul penal, dreptuldisciplinar sau de ambele în acelaşi timp;

- gradul de severitate al sancțiunii;- natura infracțiunii. Astfel, în jurisprudența sa, CEDO a afirmat că existenţa

unei acuzaţii de natură penală ar trebui dedusă prin prisma unuinumitor comun al legislaţiilor naţionale.

Acest drept este reglementat în art. 6 paragraful 2 dinConvenţie si se referă la un principiu juridic consacrat înlegislaţiile penale ale ţărilor membre ale Consiliului Europei.

În primul rînd, orice persoană acuzată beneficiază de prezumţia de nevinovăţie pînă la stabilirea legală a vinovăţieide către o instanţă. Apoi, orice acuzat are drepturi

suplimentare: dreptul la informare cu privire la naturaacuzaţiilor, dreptul la apărare şi la apărător numit din oficiu


44/93

43

dacă nu dispune de resurse financiare pentru a-şi alege unul,dreptul la citarea şi audierea martorilor şi dreptul la uninterpret gratuită.

Prezumţia de nevinovăţie nu se reduce la o simplăgaranţie de procedură judiciară, ci „cere ca nici un reprezentantal statului să nu declare o persoană vinovată de săvîrşireavreunei infracţiuni înainte ca vinovăţia acesteia să fi fost legal proclamată”.

Dreptul la prezumţia de nevinovăţie este aplicabil de-alungul ansamblului procedurii în timpul căreia o persoană esteacuzată de săvîrşirea unei infracţiuni.

Sarcina probei în legătură cu stabilirea vinovăţiei unei persoane revine, autorităţilor judiciare naţionale, care suntobligate ca pe tot parcursul desfăşurării procedurilor să nu pornească de la ideea preconcepută a vinovăţiei acuzatului şisă administreze mijloace de probă atît în favoarea, cît şi îndefavoarea acestuia.

Acuzatul nu este obligat să îşi probeze nevinovăţia, beneficiind de dreptul de a nu depune mărturie împotriva sa și

de a primi informaţiile necesare cu privire la natura şi cauzaînvinuirilor care i se aduc, pentru a nu fi privat de dreptul laapărare. Aceasta presupune accesul direct al acuzatului, sauaccesul prin avocatul său, la toate actele dosarului penal.

Capitolul 3. Drepturi și libertăți condiționaleextrajudiciare

Secţiunea I Dreptul la respectarea vieţii private şi familiale

Reglementarea dreptului la viaţa privată şi familialăeste prevăzută de art. 8 din Convenţie, care stipulează că:„(1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale privateşi familiale, a domiciliului şi a corespondenţei.(2) Nu este admisă ingerinţa unei autorităţi publice înexercitarea acestui drept decît în măsura în care această

ingerinţă este prevăzută de lege şi dacă constituie o măsurănecesară într -o societate democratică pentru securitatea


45/93

44

naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării,apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejareasănătăţii sau a moralei ori pentru protejarea drepturilor şilibertăţilor altor persoane.”

Aceasta reglementare pune în evidenţă trei elementeconstitutive ale aceluiaşi drept: - dreptul la respectarea vieții privateși familiale;- dreptul la respectarea domiciliului;- dreptul la respectarea corespondentei.

În legătură cu înţelesul noţiunii de „viaţă privată”, atîtdoctrina, cît şi jurisprudenţa europeană au reţinut că aceastănoţiune cunoaşte dimensiuni variabile în funcţie de persoaneleîn cauză şi de împrejurările cazurilor, fiind în consecinţă greude definit.

CEDO recunoaşte în mod explicit imposibilitateadefinirii vieţii private, considerînd că aceasta nu trebuie săconstituie un impediment pentru aplicarea concretă şi efectivăa dreptului garantat de Convenţie. În Hotărîrea Niemietz contraGermaniei, din 16 decembrie 1992, Curtea precizează că „ea

nu consideră nici posibil nici necesar să caute a defini într -omanieră exhaustivă noţiunea de «viaţă privată». Totuşi, ar fi prea restrictiv ca aceasta să fi limitată la un «cerc intim», undefiecare poate să-şi ducă viaţa profesională după bunul plac şi săse izoleze în întregime de lumea exterioară acestui cerc.Respectarea vieţii private trebuie de asemenea să includă, într -o anumită măsură, drepturile individului de a avea şi dezvoltarelaţii cu semenii săi”.( Niemietz contre Allemagne de 16decembre 1992, în Decisions de la CEDH 1993 ).

Conținutul dreptului la viaţa privată şi familială estedeterminat în raport cu dreptul la informare şi libertăţile jurnalistice.Acest raport trebuie dominat de un echilibru întrecele două drepturi fundamentale ale omului, pentru căreprezintă două drepturi fundamentale cu valoare egală caretrebuie să beneficieze de o protecţie egală. (Rezoluţia 1165

(1998) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei – Doc.8130, rapport de la commission des questions juridiques et des

Ion Buruiana.pdf

Documents

Transcript of Ion Buruiana.pdf